Apostolul/Fragmentul XVI
A spus-o el că gândurile sale,
Nu-i pot muri în creier,
Că va veni odată ziua când
Vor năvăli din închisoarea lor
Și vor cutreiera pământul
Așa a fost. Ce n-au adus
Mulți ani de zbucium,
Zadarnica strădanie
O clipă a putut aduce.
Descoperise o tipografie
Secretă, jos, ascunsă în pământ,
Și acolo își tipări el cărțile.
Și ce era în aste cărți? Era
Că popii nu sunt oameni,
Ci diavoli,
Și regii nu sunt dumnezei,
Ci oameni,
Că omul n-are numai dreptul.
Dar și o datorie naturală
Să fie liber,
Că cel ce nu cinstește
Cel mai frumos dar al lui Dumnezeu,
Îl necinstește chiar pe Dumnezeu!
Cartea ieși: în lumea toată
Se răspândi cu miile,
Așa de iute, parcă
Ar fi purtat-o fulgere
În toate părțile.
Și lacomă sorbi lumea-nsetată
Această băutură limpede, răcoritoare,
Și parcă-ntinerise, - dar
Îngălbeni Puterea, fruntea ei
Se încreți de furie
Și detună cu voce mânioasă:
"E sacrilej aceasta carte,
Că vatămă religia și drepturile sacre,
Și după lege trebuie
S-o ispășească autorul ei"
Iar îngrozit poporul repeta:
"Într-adevăr e sacrilej,
Că vatămă religia și drepturile sacre,
Și după lege trebuie
Să ispășească autorul ei!
E sfântă legea!"
Și autorul groaznic ispăsi,
În uliță au pus mâna pe el
Și-l hârțuiră.
-- Opriți-vă, striga el rugător,
Opriți-vă, oh, îndurați-vă!
Nu vreau să fug, nu vreau să scap,
Mă duc oriunde liniștit.
Priviți acolo, fereastra ceea
Acolo-i locuința mea,
Acolo stă nevasta mea, copilul meu,
Duceți-mă la dânșii sus,
O clipă numai, doar o clipă,
Să-i mai îmbrățișez, o dată,
Să le mai zic adio!
Pe urmă, nu-mi mai pasă,
Legați-mă, bateți-mă,
Și faceți tot ce știți,
Dar nu pot merge fără să-i mai văd;
Mai bucuros aș merge-n iad
După adio,
Decât în ceruri fără să-i mai văd!...
Nu sunteți voi bărbați, părinți?
Ce-ați zice voi, când alții
V-ar face vouă astfel?
Eu n-am pe nimenea pe lume,
Decât nevasta și copilul,
Nici ei nu au pe nimenea,
Pe nimenea, decât pe mine;
Lăsați-mă, oh, oameni buni,
Lăsați-mă, să ne mai revedem
O dată, poate cea din urma oară!
De mine nu vă fie milă,
Dar fie-vă milă de ei,
Că sunt nevinovați, că n-au păcătuit
În contra legilor, nici vouă,
Nu-i omorâți!...
Oh, Doamne, dacă nu vă-nduioșează
Nici ruga mea, atunci
Cu lacrimi vreau să vă înduplec!...
Plângând amar, îngenunchie
Și le îmbrățișă genunchii zbirilor,
Precum îmbrățișase-odinioară,
În timpuri mai frumoase.
Genunchii mult iubitei,
Ci ei cu rânjet crud, ironic,
Îl ridicară-n sus și-l duseră
Spre duba care-l aștepta.
Când a văzut că orice rugă
Se pierde-n vânt, furiile l-au cuprins,
Își adună toate puterile,
Să-i biruie pe toți, să fugă.
Cu vitejia unui leu turbat
Luptă nebun, dar în zadar!
Mi-l doborâră, mi-l striviră-n fiare
Și-l aruncară-n dubă.
Și d-acolo urla, ieșit din minți,
Urla așa blesteme:
-- Blestem asupra voastră
S-asupra neamului întreg
De fiare și strigoi sălbatici
Cu chip de om!
Cangrena otrăvită
Să vă înece corpul,
Ca mârșăvia sufletul,
Și să vă roază viermii
Gunoaielor!
Blestem asupra-vă, s-asupra craiului
În numele căruia duceți
La eșafod virtutea!
Blestem asupra-ți, rege hrăpitor,
Tâlhar nelegiuit,
Cel ce te crezi un dumnezeu
Și ești un demon, demonul minciunii!
Cine-ți încredințează milioanele?
Cine a-ncredintat pe lup
Cu paza oilor?
Ți-e mâna roșie, ca purpura-ți:
Ți-e fața galbenă ca și coroana ta;
Și neagră-ți este inima, ca doliul
Ce se întinde-n urma ta,
Ca umbra uriaș-a nopții.
Dar până când vei uzurpa, nelegiuitule,
Puterea tâlhărită și drepturile altora?
Să se răscoale toți, ca uraganul,
Supușii tai!
Și de le vei ieși-nainte
Cu sutele-ți de mii de mercenari,
Să nu dea Dumnezeu să mori ca un bărbat,
Pe câmpul de bătaie, vitejește,
Ci tu să fii întâiul laș ce fuge,
Să fugi, să te ascunzi sub tron,
Că un cățel amenințat, sub pat,
Și d-acolo să te cotrobăiască și, răzând,
Să scuipe-n ochii-ți rugători
Muierile bătrâne și copiii,
Și cei ce-ți sărutau picioarele,
Acelora să le săruți pe ale lor,
Aceia să-ți zdrobească
Măselele rânjite,
Aceia să sugrume-n tine
Viață ta nemernică!
Să crapi în desperarea
În care m-azvârliși pe mine!...
Nevasta mea ... copilul meu ...