Cîntecul lui Pan

 

Brațe-n brațe stau stejarii în pădurea seculară.
Azi, fiind cu voie bună, vechiul cîntec și-l cîntară.

A-nceput departe-n margeni cel mai tînăr să s-alinte
Și un freamăt și un clatin s-au pornit apoi-nainte :

Alerga un vajnic ropot, se umflau bogate valuri,
Și vîrtejul printre vîrfuri se rostogoli pe dealuri.

Iar acum cînta-n coroane, șuiera-n văzduh furtuna,
 Pînă-n rădăcini de-a valma duduia trosnind într-una.

Cînd și cînd huia stejarul cel mai nalt din creștet, falnic
Codru-n cor întreg pe urmă răspundea vuind năvalnic !

Mîndru joc era, asemeni unei mări cînd se revarsă,
Albă se bătea-n sclipire frunza spre nord-est întoarsă.

Tata Pan făcea doar însuși vechea ceteră să sune,
Învățînd copiii, codri, melodiile, străbune.

Și din cele șapte tonuri ce cuprind în ele toate
Cîntecele, vechiul meșter ce minuni de cîntec scoate !

Tinerii poeți și cintezi stau și-ascultă în tăcere ;
Pitulați în tufe dese sorb cîntarea cu plăcere...