Deschide meniul principal
Cavalerul

de
Heinrich Heine
tradus în română de
Ștefan Octavian Iosif


Lui D. Anghel
A fost odinioară un cavaler tăcut,
Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă.
Tărăgănat și șubred, pustiu și abătut,
El hoinărea pe uliți, dat visurilor pradă.
Era așa de țeapăn, stângaci, dus în extaz!
La geamuri flori și fete râdeau de el cu haz,
Când, șovăind în umblet, se poticnea, sărmanul!
Ades, pierdut în umbră, stătea-ntr-un colțișor,
Fugind de ochii lumii, în casa-i solitară.
Și brațele-amândouă el le-ntindea cu dor,
Ci nu scotea o șoaptă în liniștea de seară.
La miezul nopții însă creștea un freamăt lin
Și-un cântec sau descântec bizar, ca din senin,
Și cineva la ușă ușor de tot îi bate...
Iubita-i intră, — iat-o alunecând ușor
Într-un veșmânt de spumă de valuri zgomotoase,
Aprinsă și-nflorită ca un aprins bujor;
Strălucitor e vălu-i ușor ca de mătase.
Blond chipul ei răsare din buclele-aurii,
Surâd albaștri ochii scânteietori de vii —
În brațe unul altui se lasă ei să cadă...
În brațe unul pe-altul ei dornic se cuprind;
Stângaciul de-adineauri nici nu se mai cunoaște;
Re-nvie visătorul; obrajii reci s-aprind;
Din ce în ce mai teafăr el simte că renaște.
Ea însă, ea-l răsfață zâmbind alintător,
Cu vicleșug se-ntoarce încet și-ncetișor
L-acoperă cu vălul cel alb, de diamante...
Într-un palat feeric, cu ziduri de cleștar,
Se vede cavalerul, orbit de-așa splendoare:
Uimit se uită dânsul și se mai uită iar,
Tot aruncând în preajmă-i priviri ne-ncrezătoare.
Dar nimfa-l ține totuși îmbrățișat cu drag
El — mire, ea — mireasă, și-n jurul lor, șirag
Din țiteră țin hangul și cântă mândre zâne...
Din țiteră țin hangul și cântă răpitor,
Și, stând să-nceapă danțul, ridică-n tact piciorul...
Tresare cavalerul, înnebunit de-amor.
Mai pătimaș își strânge la piept acum odorul.
Atunci, fără de veste, luminile dispar,
Și iarăși cavalerul tăcut și solitar,
Se pomenește-n trista poetului chilie...