Ce tristă mi-e inima...

Ce tristă mi-e inima...
de Heinrich Heine

Publicată prima oară în Viața, 19 februarie 1895

Ce tristă mi-e inima, tristă !
E-n mai și e cald și-i lumină.
În deal, lîngă teiul de strajă,
Stau dus pe reduta-n ruină.

Alunecă gîrla-ntre sălcii;
În luntre-un copil de pescar
Tot plescăie undița-n apă
Și fluieră micul ștrengar.

În mii de culori mi s-arată
Podoabele mîndrei naturi:
Grădine, și chioșcuri, și oameni,
Și vite, și lunci, și păduri.

Jos, fete albesc și bat rufe;
Lin zbîrnîie din depărtare
Subt scocul înalt, roata morii
Și prăfuie mărgăritare...

Pe lîngă gheretă se plimbă,
În turnul castelului sur,
Străjeru-n tunica lui roșe;
El face la stînga-mprejur.

Cu flinta la soare se joacă
Și-i fulgeră-n mîini acea flintă;
Salută, o pune la umăr...
Aș vrea să mă ieie la țintă !