Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Omogenizarea limbii române

 

"Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorescă pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim" (T. Papahagi, 1925, p. 131).

Dominația străină multiseculară i-a motivat pe românii din țările de nord să-și apere graiul (portul și tradițiile, în egală măsură), instituind tacit o blocadă naționalistă exemplară. De aici conservatorismul funciar și rezistența lor la orice propuneri sau impuneri de asimilare a elementelor de cultură aparținând altor popoare (vremelnic stăpânitoare asupra acestor ținuturi). Însă în momentul în care obiectivul a fost atins (prin Marea Unire din 1918) rezistența a slăbit brusc, iar deschiderea a devenit din ce în ce mai mare, fapt care a influențat atât stilul de viață, cât și mentalul oamenilor, limba lor, obiceiurile șamd.

La numai șase ani de la Unire, într-un studiu monografic realizat în Maramureș se consemna: "...fluidizarea graiului viu, ca și a folclorului e adesea în funcție și de hotărâtoarele momente istorice din viața social-politică a unui popor și devine chiar atât de pronunțată, încât în scurt timp ea poate provoca schimbări radicale în fizionomia etnolingvistică a acelui popor" (T. Papahagi, Graiul..., București, 1925, p. 79).

Mai concret, Tache Papahagi reclama hibridizarea portului popular și dispariția lentă a porților sculptate, semnalând totodată tendința de omogenizare a limbii române și degradarea graiurilor din Transilvania după Unire, "sub influența limbii literare propagată prin diferite căi" - învățământ, armată, administrație etc.

Generațiile din prima jumătate a secolului al XX-lea s-au manifestat totuși cu prudență în fața avalanșei de cuvinte noi din limba română standard (alcătuită, prin norme academice, după modelul muntean). Așa se face că anchetele efectuate de E. Petroviciu și S. Pop în anul 1930 (după care s-au alcătuit primele hărți ale Atlasului Lingistic Român) dovedesc că, în perioada respectivă, numărul elementelor neologice era destul de redus în grai. De asemenea, "la multe întrebări care vizau răspunsuri cu termeni neologici s-a dat sinonimul regional sau un cuvânt din fondul tradițional" (Gh. Pop, 1971, p. 59).

O etapă decisivă a omogenizării limbii române s-a consumat în perioada 1950-1990, grație generalizării învățământului obligatoriu de zece clase, a diversificării presei, apariția radioului și a televiziunii etc. Al. Graur remarca în 1972: "În țara noastră, de 50 de ani încoace, diferențele dialectale s-au redus simțitor. Foarte adesea oamenii culți nu mai pot fi recunoscuți după vorbă din ce regiune provin și tendința este ca toți să fie culți. Se generalizează limba literară" (Graur, 1972, p. 101).

În ultimii ani, fondul lexical a suferit transformări, în sensul restrângerii utilizării regionalismelor - care au fost înlocuite cu sinonimele aferente din limba română standard (grație procesului de omogenizare a limbii declanșat în prima jumătate a secolului XX și accelerat în perioada 1950-1990, prin generalizarea învățământului obligatoriu, a diversificării presei, apariția radioului și a televiziunii etc.). Astfel, multe împrumuturi au dispărut. De asemenea, putem vorbi de un proces de sărăcire a limbii, din pricina renunțării la unele meserii tradiționale: păstoritul, olăritul, butinăritul, mineritul, industria textilă casnică etc.

În ciuda unor transformări structurale ale satului maramureșean, este prematur să luam in discuție dispariția subdialectelor, a regionalismelor sau a formelor populare. Lingviștii ne avertizează că "în limbă nu se produc salturi explozive" (Graur 1972: 35), iar transformările de substanță durează câteva generații.

În cele din urmă, triumful globalizării va duce la atrofierea elementelor de cultură populară în forma lor autentică. Astfel, dicționarele de regionalisme de azi vor deveni curând depozite de arhaisme sau termeni cu o circulație extrem de restrânsă. De aceea ele capătă, în egală măsură, valoare de document și izvor istoric.