Furtuna (Heine)

Furtuna
de Heinrich Heine

Publicată prima oară în Convorbiri literare, 15 iunie 1900

Turbează furtuna,
Dă bice gloatei de valuri,
Și ele, spumegînd de mînie-n răscoală,
Se-ncalecă-n goană, urnind și-mbrîncind
Munți albi și mișcători de apă:
Micuța navă-i suie
Cu trudnică pripă,
Ci fără de veste-alunecă
În negre prăpăstii căscate...

O, mare !... Mama Frumuseții,
Din spumă de val răsărite !
Străbuna Amorului ! Aibi îndurare !
Ah, iată ! alba ta rîndunea
Din aripi fîlfîie fantastic,
Setoasă de pradă,
Și-adulmecă inima mea ce răsună
De slava zeiței din tine născută;
Adulmecă inima mea, jucăria,
Nepotului tău zburdalnic !

De-a surda implor !
Dispare strigarea-mi în larma furtunii
Și-n tumultul de vînturi !
Uraganul se sparge-n gigantic delir
De sunete oarbe !
Eu însă prind lămurit în auz
O dulce-aiurire de harfă;
Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec,
Nespus de duios, dureros de nespus,
Și glasul acesta-l cunosc...

Departe, pe țărmul stîncoasei Scoții
Se-nalță turnul castelului sur
Dasupra năprasnicei mări;
Acolo, subt arcul înaltei ferești,
Veghează o mîndră femeie bolnavă —
Ca umbra ușoară, ca marmura albă, —
Ea cîntă din harfă și cîntă din gură
Și vîntul îi flutură pletele-i lungi
Și-i spulberă cîntecul trist
În largul furtunei, pe mare...