Grenadirii

 

Din Rusia doi grenadiri se pornesc
Voioși să-și revadă iar Franța,
Dar când au intrat în hotarul nemțesc,
Atunci își pierdură speranța.

Atunci au aflat dureroasele știri
Că gloria Franței s-a stins:
Înfrânte, zdrobite sunt marile-oștiri
Și cezarul, cezarul e prins!

Atunci își plecară triști frunțile lor
Și plânseră cei doi tovarăși.
Iar unul a zis: — Cumplit mă mai dor,
Cumplit mă ard rănile iarăși!

A zis celălalt: — Un vis fuse tot,
Și moartea mi-ar fi mult mai bine!
Am însă nevastă, copii, și nu pot
Să mor, că-s pierduți fără mine!

— N-am zor de nevastă, n-am zor de copii,
Un dor mai frumos m-a cuprins;
Cerșească pe drumuri ori facă ce-or ști:
Cezarul, cezarul meu, prins!

Curând, o, prietene, mort voi zăcea:
Ascultă-mi un singur cuvânt!
Cadavrul cu tine în Franța mi-l ia,
Mă-ngroapă-n al Franței pământ!
Dar crucea onoarei mi-o prinde la piept,

Aproape de inima-mi stinsă;
Așază-mi și flinta la umărul drept
Și spada la mijloc încinsă.
Așa voi veghea în mormânt, ascultând,

O strajă ce pare că doarme...
Ci-n vis auzi-voi iar tunul urlând
Și tropot, și zângăt de arme!
Cezarul meu trece-n al luptei avânt

Pe groapă-mi, și-n spade ce scapăr,
Atunci, înarmat mă înalț din mormânt,
Cezarul, cezarul să-mi apăr!