Istoria ieroglifică/Partea a șesea
Inorogul și dreptății bizuit, și datului cuvânt și giurământ sprijenit fiind, după ce cea de obște făclie lumina supt umbre își duce și fața pământului cu brâul întunerecului să încinge, din vârvul munților la locul locul numit în prundiș să coborî, unde nu după multă vreme și Șoimul viind, cu cinste și cu plecăciune îi dede închinăciune. Cătr-aceasta cădzute țeremonii și cinsteșe plecăciuni, precum din chipul dinafară, așe din sufletul dinluntru arătând, tând pe sine norocit, tând ceasul împreunării fericit și de buni chedzi numiia, de vreme ce de împreunare dorită ca aceasta și de pofta spre carea de multă vreme inima îi sălta, lipsit și neînvrednicit n-au rămas. Așijderea, tuturor cereștilor mulțemită făcea, pentru căci sănătos și de toată grijea pizmei neprietinești neatins și nebetejit pre Inorog vede. După aceasta cu multe chipuri să arete siliia, precum macar că din porunca stăpânească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gând și cu chiară inimă cătră dânsul au fost și ieste.
Deci pre o parte ca o slugă, celea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut și s-au nevoit, iară pre altă parte așe lucrul au cumpănit, ca nici stăpânului său vicleșug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimosirea slujbei ieste lăudată, când pentru voia dreptății voia stăpânului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate și cu răutate s-ar fi poruncit a să face, aceiași cu cinste și cu dreptate din urăciune spre dragoste și din vrajbă spre pace a să întoarce au silit și precum bună și vârtoasă nedejde are, dzicea, că ce cu amară neprietinie s-au început, aceia cu dulce frăție să să istovască și să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunțele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, așe sufletele înțelepte din împuțita vrăjmășiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac).
Cătră acestea și Inorogul celea ce să cuviniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală și a sufletului orânduială îi lăuda și cu tot feliul de cuvânt dulce și cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dânșii sosiră și unul de altul pricine vrăjbii, carile și pentru ce ar fi fost, a întreba începură, Inorogul întrebarea într-acesta chip înainte puind: „Toate lucrurile firești câte soarele vede, lumineadză și încăldzește, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce așeși nici a să gândi pot. Una numai și aceia singură slobodă voia muritorilor ieste, carea fără nici o pricină și fără altă îndemnare a sa hirișă clătire are și singură șie și clătitoriu și clătire a-și fi și a-și face poate. Cătră carea macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe și în multe chipuri a i să adaoge și spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, râdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iușurătoare, lățitoare, strâmtătoare și altele asemenea acestora a-i vini și a i să tâmpla pot.
Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca, a o afla și într-o parte clătirea a-și alege singură șie stăpânitoare și în toate volnică ieste, atâta cât vădzind și înțelegând binele, din volnica voie răul a urma, a alege și a face poate. De pre care lucruri într-această mare și puternică monarhie carea în pieptul muritorilor să cuprinde, doaă chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaă tipare a doaă chipuri a avea aievea și tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai mult decât firesc și oarece ceresc și dumnădzăiesc, iară altul mai gios și mai puțin decât firesc și oarece ceriului și firii împotrivă. Cel dintâi binelui, cest de pre urmă răului însoțitoriu și următoriu și așeși de tot moștenitoriu și purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul în voia slobodă putere și biruință de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii și deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să să fie pohârnit vrând, să ne înștiințăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit și pentru ca zugrăvala răutății să acoperim, puterea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală, așeși de tot tăgăduim. Ce oricum ar fi, greșala învechită chipul negreșelii luând, după învechita obiciuire, dzic, vrere-ași și ași pofti, iubite priietine, ca să pociu ști, aceștii asupra mea vrăjmașe și de cap goană, carea și ce i-ar fi fost pricina? Și de nu toată răutatea din singură voia și inima muritorilor purcede, alta, când, cum, ce, și pentru ce să fie fost?"
Șoimul răspunsă: „Celea mai vechi și mai de demult începături cum ar fi fost nici a le ști, nici știute a le grăi pot (că precum nu toate avutele folositoare sint, așe nu toate știutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cât și a ști și a grăi pot, din ceste mai de aproape ieste aceasta, că jiganiia cu talpa de gânscă, cu colții de știucă, adecă Vidra, vulpea peștelui și peștele vulpii, mai denainte până din monarhiia dobitoacelor și a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste și prieteșug cu Corbul să avea, atâta cât, când Corbul din vârvul copaciului crângăiia, Vidra din fundul pâclei răspundea, și când Vidra soldzii peștelui înghițiia, grumadzii Corbului simțiia (căci adevărata dragoste capetelor funii <i> să asamănă, ca când unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămânea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acele vremi țiind, de pururea jalobă și grele pâri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Râsul, Veverița și încă alte câteva din jigănii ascultării și stăpânirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure și tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă.
Deci Corbul, de unele ca acestea audzind, să tulbura și câte un priietin pentru un priietin pofta și cererea ce i-ar fi fost a-i plini și a-i face siliia și pre priietinii ei priietini, iară pre nepriietinii ei nepriietini îi ținea și-i avea. De unde (dragoste și prieteșugul numai cătră un chip spre multe chipuri ură și vrăjmășie au scornit), și așe, pre cât a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcelii și împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc." Inorogul: „Aceasta foarte bine am înțeles-o și, precum dzici, așe ieste. Numai încă mai dintr-adânc începătura lucrului a ști ți să cade. Că precum mai sus ț-am dzis, toate clătitele firești, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă." Șoimul: „Foarte cu dragă inimă ași pofti ca pentru acesta lu cru mai într-adevăr să mă înștiințădz".
Inorogul: „De vreme ce așe cu sete pentru rădăcina lucrului acestuia a te înștiința poftești, dinceput a ți-l povesti nu mă voi lenevi. Însă pre cât lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mână nu-mi dă, căci iată și câtăva parte a nopții au trecut și pre aceasta vreme cineși la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe și în multe chipuri sint sigețile și nălucirile nopților tăcute, carile prin întunerec îmblă și vâjâiesc, iară în lumină lovăsc și rănesc). Deci pre cât mai în scurt voi putea și în puține cuvinte toată lungimea și lățimea poveștii a cuprinde mă voi nevoi.
Vii ști dară că odânăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pământului mai vestit și mai ales era (nici de alcătuire a atâtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă și aceasta taină vii înțelege), a căruia vrednicie, macar că lumii știută ieste, însă într-acesta chip numele, slava și puterea adăogând, până într-atâta au crescut. Acesta din părinții săi oaie zămislit și născut era , deci întâi, și la chip și la fire, mielușel. Iară după ce la mai mare vârstă crescu și în toată turma în fruntea a tuturor areților ieși, împotrivă a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbece să putea afla și carile prin necunoștință precum împotrivă îi va putea sta i să părea, deodată numai ispita puterii frunții făcea, că a doa lovitură nici aștepta, nici mai suferiia. Așe el toată turma decât păstorii mai bine păscând și otcârmuind, un lup vrăjmaș și lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaș și mai cumplit făcut, cu mare răpegiune și cu fălcile căscate totdeodată pre berbece să-l fărâme, să-l spintece și să-l înghiță vrăjmaș viniia.
Berbecele, vădzind pre lup așe de cu mare răpegiune asupră viindu-i și acmu vremea în desară, când dzua cu noaptea să îngână, fiind, pre lup unul din areți să fie și după obiceiu precum în capete să să lovască vine, socoti. Într-această socoteală berbecele aflându-să, din toată groaza și frica lupului afară era și așe în tâmpinare-i fără nici o spaimă ieșind, ca pre un arete, așe de chibzuit și de tare în frunte îl lovi, cât poftorire a mai face nu mai trebui, de vreme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicându-i, crierii afară îi vărsă. Lupul într-acesta chip vârtos lovit și rănit, fără de a doua răzsuflare, viața pre moarte își schimbă. Aretele mai târdziu vitejiia ce făcusă cunoscând, carea măcar că din tâmplare fusese, însă îndată duhurile cele de arete ce purta își schimbă și până în dzuă din oaie în jiganie și din arete în lup să mută. (Că tâmplările fericirii la cei mai mulți obiceile firii a muta pururea s-au vădzut). Așe berbecele preobrajenie ca aceasta luând, îndată din neamul său răzlețindu-să, după firea lupilor codrii, câmpii și munții a cutreiera începu și multă vreme a vieții sale într-acesta chip în streinătate îmblând și petrecând , odânăoară la loc ca acela a nemeri i să tâmplă, unde decât toate jigăniile mai mulți pardoși să afla. Acolo nu după multă vreme, ce să vânedze și cu ce viața să-și sprijenească neavând (căci mulțimea pardoșilor pre altele așeși de tot împuținase), cu dânșii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în primejdiia vieții lipsa sosind). Deci așeși din ispita dintâi, lucrul cu fericire și după voie a vini i să tâmplă, de vreme ce întâiași dată cu cel mai mare și mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi și nu cu puține a vieții cumpene și primejdii, îl birui și-l omorî. A căruia duhuri îndată luând, precum din arete lup, așe din lup pardos să făcu. După mare și primejdioasă biruință ca aceasta, pardosul mai înalte și mai puternice duhuri în sine simți, carile în trupul și pieptul pardosului de încăput nu era, și așe, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume de să și cuprind în hotarăle sale, iară pofta a cinstei mai mari și a biruinții mai tari, nici în lat câmpul a tot pământul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate). Ce leul prea vârtoasă și puternică jiganie fiind (precum poți cunoaște), nu pre lesne îi fu duhurile a-i lua, căci adese și mai în toată vremea ispita monomahiii făcând, în carea macar că nu să biruia, însă nici titulul biruinții a lua putea. Așe ei în toate dzilele la luptă, ca la o scoală, să ispitiia și să deprindea, până când pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruință îl împiiedecă, fără numai iuțimea picioarelor și sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobândind biruința, leul, cu iuțimea dinainte-i i să feriia și cu acesta chip cea desăvârșită biruință îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta chip pricina neizbândii sale bine cunoscând, cătră vârtoase duhurile pardosului, grea greuimea filului și sprintină iuțimea inorogului adaosă și mai cu de-adins cu ascuțit și nebiruit cornul a monocherului într-armându-să, într-o luptă numai toată biruința asupra leului dobândi, în carile îndată și fără nici o împiedecare să și mută (că precum nuării după vânturi aleargă, așe duhurile după biruințe să pleacă). Firi, duhuri și puteri ca acestea născutul miel în sine strângând și alcătuind, în doaă hirișe numere și le-au împărțit; unul: Provatolicoelefas , altul: Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, așe în fire Monocheroleopardal au rămas. Așe dară, toate firile într-una boțind, blândețea oii, înțelepciunea lupului, cunoștința pardosului, greuimea filului, iuțimea inorogului și vârtutea leului în sine nebetejite și nesmintite le feriia și, din dzi în dzi încă mai adăogându-le, la stepăna cea mai de sus le înălța și le suia. Și așe, toată cinstea, lauda și puterea a tuturor jiganiilor dobândi. Deci jiganiile toate, de atâtea vrednicii încungiurat și împregiurat vădzindu-l, cu un duh și cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu și despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin câtăva vreme a tuturor viața în mâna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia. Însă până mai pre urmă pre cel ce luptele a atâtea vrăjmașe jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrângându-l și umilite cuvintele înduplecându-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frânge mâniia, așe rugămintea cu umilință pornește cruțarea). Carile a tuturor chivernisire în palmă și a tuturor otcârmuire în samă luând, prin câtăva vreme cinsteș, frumos, drept și cu înțelepciune, cum să cade, pre toate jigăniile și dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia și stăpiniia (că atuncea publica înflorește și odrăslește, când stăpânii miluiesc și ceartă în dreptate și supușii ascultă și slujesc din dragoste). Așe cât în vremea stăpânirii lui nici ochiul nepriietinului s-au veselit, nici budzele vrăjmașului s-au zimbit, nici inima împotrivnicului s-au învoieșeat. Ce precum cereștii (ah) de multe ori peminteștilor a zavistui s-au vădzut, așe și Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit și de tâmplările țărnii neprăvuit a rămânea n-au putut , de vreme ce încă în puterile firii sale fiind, în carile a multora nedejde și viață să rădzima, cu mare a tuturor pagubă și nesuferită jele, cătră cele de sus lăcașuri s-au mutat , ca cel ce leu între dobitoace de vârtos să lăuda, leu între stelele ceriului în veci să luminedze s-au aședzat, în urma sa doi numelui său moștenitori, pre Fil adecă și pre Inorog lăsind. Deci la săvârșitul lui a fi și la începutul lui a nu fi, Filul (carile și de stat, și de vârstă mai mare era), pentru une pricini departe în munții de la Grumadzii-Boului trimăs era , a cării trimeteri pricini de povestea noastră abătută fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vremea și la locul său, ca rafturile de aur în capul măgariulul să prind). Iară Inorogul, acolea de față aflându-să, toate supusele și nesupusele jigănii lor chivernisitoriu și stăpânirii părintelui moștenitoriu a fi îl aleasără și cu toții într-o inimă și într-un glas în scaunul oblăduirii îl ridicară. Ce precum să dzice cuvântul (că fericirea grab nică curând obosește), de vreme ce pe aceia vreme Vidra la locul prundișului, unde acmu noi sintem, a lăcui să tâmplase, carea cu multe chipuri de lingușituri și cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor întrând. Corbului prin scrisori într-acesta chip înștiința, că, „de vreme ce Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit și toată împiedicarea poftii noastre din mijloc s-au râdicat, să silești și să te nevoiești, te rog, ca stăpânirea asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată vita grasă și toată carnea săoasă domnului și stăpânului mieu în mâncare și tot singele cald și sățios în băutură să să dea." Corbul, întâi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puțină pizmă și zavistie asupra dobitoacelor purta, de vreme ce prin toată vremea a stăpânirii lui Monocheroleopardalis, rar și mai niciodată cu odihnă și cu ticneală stârvurile cerceta și așeși singe cald să bea sau carne proaspătă să mănânce în viața lui nu s-au învrednicit. Cătră aceasta și altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vârsta căsătoriii agiungând, pre tâlhariu chelariu Corbul socoti să facă și Vidrii femeie să o dea aleasă. Așe dară, Corbul, știind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munți, așe despre câmpi, toate străjuite și păzite era, iară acmu el lipsit, precum să dzice cuvântul (că pre leul mort și șoarecii să cațără), îndată tuturor dulăilor de casă știre dede pentru ca cum mai curând și pre cât mai tare vor putea cu lătrături și cu brehăituri prin toate locurile spaimă și groază să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoțire avea). Dulăii îndată toți munții cu dealurile și toate văile cu pădurile de cehnituri și de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate și grețoage glasuri, toate dobitoacele să înspăimântară, și unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-și cruțe o plecară (că când capul să amețește, picioarele dovedesc, și când mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Așe dară, totdeodată iele împrăștiindu-să și fietecarea unde și cum putea amistuindu-să și aciuându-să, atuncea Corbul vreme află ca toate după reaoa sa voie să facă și pre Vidră din baltă în curte și din tină în scaun să o urce, ca jiganiia în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat și stăpânitoriu să fie (o, ceriu și păminte, au din nuări piatră și din cremene picături de apă vii să scoți? Că rămân firile precum au început, precum toate să cunosc la sfârșitul spre carile năzuiesc).
A Vidrii dară schimositură de stăpânire ca aceasta făcându-să, dobitoacele toate în toate părțile prin câtăva vreme pribege și de la locurile și sălașele lor streine petrecând, cele mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării și holbura rătăcirii nemaiputând suferi, capetele plecându-și, cerbicea supt greu și aspru giugul tirăniii Vidrii își plecară și cineși pre la lăcașurile lor să înturnară (că coliba în țarina sa și bordeiul în pământul său decât palaturile în streinătate mai desfătate și mai frumoase a fi so cotiră), fără numai Lupul și Pardosul (carii pre aceia vreme Monocheroleopardalului foarte credincioși și de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorși, departe, în Țara Câmpilor, prin multă vreme ramasără, adecă până la vreme stăpânirii Filului. De care lucru, toată pasirea de singe vărsătoare pre acești doi mare pizmă și mânie avea. Inorogul, încă și de ai săi părăsit și tirăniia Vidrii întărită și în toate părțile întinsă și lățită vădzind, să sculă și în munții înalți, carii la Grumadzii-Boului să află, unde și Filul să afla, să dusă. Ce dintâi pre la cetatea Deltii cătăva vreme locurile cercetând, în prundișul acesta să așădzară. Vidra știind că stăpânire în silă au apucat și cu tirănie ieste să o ție, așijderea pre drepții moștenitori între vii știind, ea viață cu tic neală să ducă nu va putea, cu fel de fel de amestecături cătră monarhiia Vulturului și cătră Corb îi pârâia, însă toată pâra într-aceasta să închidea, dzicând: „Filul și Inorogul vii rămâind, și voi, și noi viață cu linește și stăpânire cu slobodzenie să pe trecem și să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce încă și a voastră nebiruită monarhie a tulbura și a o răzsipi vor sili și răutățile lor una după alta ca valurile vor să urmedze (că marea nu de altă, ce de vânt fața își schimbă, vântul vivor, vivorul hol bură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdie vaselor și peirea celor din vase aduce)".
Corbul, macar că în curândă vreme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vreme la cuvântul dat ș-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, și rudeniia ce făcusă din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirișă și veche fire, mai mult pre ascuns decât la ivală îmbla și mai cu drag prin fundul apelor decât la uscat să primbla și gânduri împo trivnice împotriva Corbului fierbea. De unele ca acestea Corbul înțelegând, de mare căință și de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii rușine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi și de împietrirea inimii ce avea pentru greșala ce greșisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăți îngrășată de gândul căielii să vitionește, iară cu pocăința să omoară). Ce cele ce Vidra împo trivă-i făcea, ca cum nu le-ar pricepe, cu ochiul cunoștinței le tre cea (însă din inima pizmătare răbdarea când izbucnește, atun cea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vremea sa naște, că tot pizmătariul din neputință, iară nu din bunăvoie rabdă). Cu o pri cină ca aceasta și a Corbului răbdare și așe adâncă tăcere să spândzura, de vreme ce pre Vidră organul răutății având, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părțile-i go niia și în tot chipul fără nici o cale îi dosediia și-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mâna altuia șerpele din bortă a scoate siliia, dară în zădar. Că Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munți ducându-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obștiindu-și, lucrul pre o cale își pusără și, nu după multă vreme, din dobitoacele și jigăniile împrăștiiate, precât mai curând putură, la un loc le adu nară. De ciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgând, hrismul Pleonexiii de la capiște Epithimiii învățat foarte pre mulcomiș le cântară:
- În cindzăci de singeroase
- Vom pre cele lăcrămoase,
- Ochii umedzi să le ștergem,
- La moșie să ne mergem.
- Vidra pește, Corbul stârvuri
- Cerce-n vârtopi, nu prin vârvuri
- Să să urce fără cale
- Și să-și cate ale sale.
Vrăjitorii Epithimii<i> stihurile acestea citind și de câteva ori procitindu-le, tâlcul acesta să fie înțăleasără, adecă cindzăci de căpuși (carile sint pungi de piiele cu singe împlute pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii și vrăjmășiia Corbului mântuindu-i boadza, la moșie și să-i ducă și din nevoia robiii scoțindu-i, voia cea rea și lacrămile în veselie și bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descântecul buiguirii le citiră, cu carile întâi pre Corb în som nul nesimțirii băgând, pe Vidră din scaun pohârniră, carea, în legătura vrăjii stăpânit cunoscându-să, într-acele părți mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, și cu alalți ai ei rude, lindini, păduchi, lipitori și cârcei, sculându-să, la gârlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munți rămâind, pre Fil la moștenirea părințască trimasă.
Corbul, de aceasta în știre luând, de mare mânie cu urgie încins, cu bogățiia simăț, de minte răzleț, cuvinte lăudăroase și duhuri ca focul de mânioase a slobodzi începu și ca acestea, ni în față, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: „Pentru ce Inorogul au scos cuiul pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ș-au luat? și asupra gândului mieu gând au râdicat? Așe? Lasă, că le voiu arăta și a cunoaște îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare și vor pricepe că Vulturul zboară mai presus decât toate trupurile, și precum Corbul cu glasul său tot răul menește și isprăvește vor înțelege." Și ce mai mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mâna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată lumea să face i să părea, mai vârtos că în scăderea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmășiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Ino rogului și a Filului o borî.
Și macar că la mijloc patru mii și șepte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, și nu puține singeroase jirtfe pre la capiștele bodzilor și multe pre la nesățioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat și s-au împrăștiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămășiță n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvârșit, de vreme ce iarăși cu Vidra mâna au dat (că făcătorii de rău spre răul mul tor buni cu binenele a unui rău a să sluji obiciuiți sint). Iarăși dulăii ș-au întărtat, iarăși ogarâi ș-au asmuțat, iarăși coteii în munți și în păduri ș-au băgat, iarăși în câmpi măiestriile, în dumbrăvi silțele și în rediuri mrejile ș-au vărsat, iarăși tot dobitocul au spăriiat și în toate părțile l-au împrăștiiat. Și așe, sfârșitul tuturor tirăniilor și începutul tuturor vrăjmășiilor, iarăși pre Vidră, cu tirănie mai cumplită decât toată tirăniia, ca locul altuia să tirănească și lăcașul dreptului fără milă să răzsipească, au trimis-o.
Filul, de acestea înțelegând, întâi Lupului și Pardosului știre dede (căci aceștea pre aceia vreme dreptatea feriia), cari nu cu mică a vieții primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpând, iarăși la Țara Câmpilor pribegiră. Inorogul, în munți precum și mai sus s-au pomenit, aflându-să în locuri tari și ascunse, în cătăva vreme aciuat s-au potolit. Așijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aședzat, însă nu puține asuprele despre vrăjitorii vremii trasă, de vreme ce Corbul cu toată nevoința sta, ca nu numai de hrană, ce așeși de viață să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întâi de jir tfele vechi, apoi și de cele noaă voia boadzii Pleonexiii plecând, la ale sale să margă voie îi dederă (că mila Pleonexiii atuncea numai să clătește, când cele din față mistuiește, iară de cele din dos în scurtă vreme cu mai multul nedejduiește).
Așe și într-acesta chip, iubite priietine, Vidra tirăniia în mâna vrăjmășiii și vrăjmășiia în dreapta tirăniii luând, de ciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia și tot răul asupra Inorogu lui și a Filului a plini, câtu-i negrul bobului a lipsi n-au lăsat, ce dintâiași dată, toate după voie a isprăvi neputând, vremea păștea, ca când va putea, atuncea să isprăvască. Așe, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită și la epitropiia jiganiilor aședzată fiind, pe Bâtlan la gârle pentru paza pe aceia vreme lăsase. Carile nu după multă vreme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă pre cum cu meșterșuguri viclene și cu mari și multe giuruințe de jirtfe minciunoase pre la ușile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasiri lor să tulbure și monarhiia să le răzsipască.
Asupra pârâi aceștiia și câteva jigănii de singe mâncătoare so siră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul și Strutocamila era. Acestea, încăși tiraniia-i a mai suferi neputând, în Țara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare și lăcrămoasă jalobă făcând, întra-cesta chip dzicea: „Mare strâmbătate și greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăși în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmășiia Vidrii ai râdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aședzimânt stătătoriu a avea poate (că ce-i mai poftit? Stăpânirea. Și ce-i mai cu greu? Stăpânirea.), și cela carile pre sine neaședzat știe, stăpânire cu aședzimânt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face și cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munți și în păduri au împrăștiat, nu numai caprile prin văi și prin vârtopi au izgonit, nu numai boii, vacile și hergheliile cu foc și cu fier au ars, nu numai găinele de pene și puii de tuleie au zmult și le-au dzăciuit, ce acmu și soldzii peștelui să radză și să-l vânedze pe supt gheață va, dzicând că firea ei de pește decât de carne mai priimitoare ieste, lucru carile de firea și de deprinderea noa stră prea departe stă. Deci acmu și noi ale noastre pustii pără sind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăși cu sfatul și cu voia ta, pre tiranul acesta deasupră-ne să-l râdicăm și iarăși pre stăpânitorii moșneni la locu-și să chemăm. Căci nu mai într-acesta chip socotim că tulburările și răscoalele acestea la aședzimânt și la linește a să aduce vor putea (că oala fierbând și de mare fierbinteală peste margini dând, cu lingura apa vân turând, deodată cevași a să stâmpăra să vede; iară stând focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putință ieste; deci la înfocări la carile vânturarea lingurii nu sporește, potolirea și stângerea focului trebuiește)." Corbul, și mai denainte cu pâra Bâtlanului asupra Vidrii ațițat și acmu cu jaloba acestora încă mai întărâtat fiind, cuvânt le dede că, pre cât va putea va sili, și din tirăniia Vidrii îi va mântui. Care pizmă Corbul la adunarea dintâi carea la cetatea Deltii ș-au izbândit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o (precum la locul său istoriia s-au pomenit). Corbul dară atâtea și atâtea răutăți și îndrăpniciuni precum să fie făcut și precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscând, însă nici așe de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pri cină mai mari și mai grele unul peste altul să grămădească au gândit, de vreme ce pătimașilor alt cuvânt le da, iară în reaoa inimă spurcat gând purta (că răutatea inimii din fire rele, din răutate, răutate învață și din cercetare pizmă și izbândă gătește), adecă de pizma veche binele Inorogului și a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaă pre Vidră dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au și făcut) și al triilea chip să aleagă (pre cum la alegerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meșterșuguri spurcate și cu ce vicleșuguri fără de lege s-au slujit pre larg la locul său s-au pomenit.
Iară cele mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ți le arăt. Vii ști dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greșala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscând, că asupra Ino rogului și a Filului stăruiesc, împotriva aievea să li se puie, so cotiia că multe nevoi și grele gâlceve să vor râdica (că cuvântul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frânge mâniia). Și așe, pre Lup în taină chemând, dzisă: „Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi și asuprele despre spurcata Vidră ați tras și încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să gătește. Însă noi, pen tru ca greșala să ne îndreptăm și păcatul să ne răscumpărăm, împotriva și spre pohârnirea ei, pre cât în mână ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am și eu de la voi, ca mijlocitori fiind între noi și între Fil și Inorog, pace să alcătuim, și aceasta întru tot adevărul și curata inimă să fie (că decât pacea zugrăvită, războiul crunt mai curat și mai fericit ieste)." Acestea Lupul de la Corb audzind și precum din toată inima să fie încredințându-să, să bucură foarte și: „Acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vreme ce eu adeverit sint că Filul și Inorogul dreptății și păcii plecați sint și, îndată ce cuvântul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit și tipărit le va rămânea. (Că curat ascunsul inimii singur șie și icoană și oglindă-și ieste, în carea ce și cum ieste de pururea să vede). Și de vreme ce și a ta poftă spre a dreptății chip s-au plecat și pa cea îmbrățășadză, pentru acesta lucru știre să le facem și vii cunoaște că cele de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dânșii am, ce mai vârtos după voia adevărului s-au grăit. Însă pacea aceasta într-aceasta a stărui trebuiește, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă și lor într-agiutoriu să fii."
În puține cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pen tru pofta, legătura și isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au trimăs, s-au întors și toate cele trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credință s-au isprăvit și cu mari giurământuri și blăstămuri dintr-îmbe părțile tare s-au legat. (Ce la viclean pa rola dumnădzăiască și basna poeticească tot o cinste au), în care chip și Corbul în vreme ce giurământurile cele strașnice să făcea, atuncea toate măiestriile vicleșugului prin toate locurile își întin dea și cu mari giuruințe de multe jirtfe pre la bodzi și pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia și numele, și traiul, și lăcașul împuțit și scârnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoace lor să facă siliia. Poți ști și numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Țara Gemănării născută și în satul Furcăi crescută, și acmu, mai-mai în curțile funelor bătrânețele ș-ar fi închis de nu ș-ar fi fost așe de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aceas ta agiunge și la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Corbului nici jertfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit. De care lucru, socoteala într-alt chip de răutate a-și muta i-au căutat, adecă pre proastă jiganiia Strutocamila în taină luând, cu multe măgulituri și învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îm blatul și căutatul în multe ritoricești tropuri lăudându-i, și precum firea spre vâlfa stapânirii să o fie făcut, dzicându-i, s-au înșelat, au credzut și așe și ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrednică ade verind-o, coarnele boului, coada păunului și cu penele lui înda torind-o, epitrop Leului și stăpânitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde și până astădzi, cu minunea a toată lumea, stăpânește (că de multe ori cel greșit nemerit și cel nemerit greșit iese).
Aședară Corbul, o, priietine, organul răutății, iară nu răutatea, nici pizma ș-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ș-au mutat, de vreme ce la acea adunare carea întâi la ce tatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvânt cu giurământ avea dat, nici drepților moșneni agiutoriu au fost (căci, precum știut îți ieste, Filul încă acolea agiunsese și cu tine împreunare avuse se, cătră carile singur tu mare priința Corbului arătaseși, carea mai pre urmă căptușită au ieșit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu feliu de fel de meșterșuguri, au silit, pre unele cu înfricoșeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri și spăimântări, pre altele cu giuruințe și cu dări, siloghismul ce pentru Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrând-nevrând, le-au silit și a învoi le-au făcut. Care lucru, după cum știi, isprăvindu-l, încă mai cumplită și mai vrăjmașă goană asupra dreptății au scornit, carea și până astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul sfârșitul la ce iese vremea arată și norocul învață). Acestea dară, o, priie tine, au fost pricinele și începăturile și acesta au fost pricinitoriul și începătoriul vrăjbilor, răscoalelor, goanelor și războaielor cari le întru monarhiia dobitoacelor și până în dzua de astădzi să lu creadză. Ce acmu, sfârșit voroavii puind, poftim ca nu alta a giu rui și alta a dărui să ne fii cunoscut, de vreme <ce> în proimiul voroavii scurtimea cuvântului făgăduiam, iară acmu oarecum toată lungimea istoriii prin câteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciunea aceștii asuprele a dobândi pre lesne vom nedejdui, de vreme ce (a lucrurilor știință nu din părere, ce din chiară arătare să naște, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înțelegirii cearcă) (că voroava laconească la meșterșug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată și chiară voroavă a să tâlcui, a celor neminciunoși și la voroavă izvorâtori lucru ieste)."
Șoimul de acestea pre amănuntul bine înțelegând, precum de dulce voroava Inorogului, așe de înștiințarea adevărului, mult să minună și într-acesta chip cătră Inorog dzisă: „Vechiu și adevărat cuvânt între toți să grăiește (că dreptatea toate biruiește și adevărul decât toate mai tare ieste), așijderea (strâmbătatea și lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănâncă și băutura toap săcului său bea). Ce dară între strâmb și între drept, între adevăr și între minciună ar fi, de nu pemintenii, cereștii vor giudeca și vor alege. Ce acmu lucrul rămâne ca dintr-această a noastră dorită și nesățioasă împreunare vechile începături a răutății să să surpe și noaă temeliile bunătății să să arunce (că mutarea minții, schim barea socotelii și nestarea cuvântului, numai atunci sint lăudate, cât din rău spre bine și din vrajbă spre dragoste să întorc)." Inorogul dzisă: „(Începuturile bune, o, priietine, din inima bună și neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoința inimii stând, îndoite, întreite și în multe noduri împleticite și căptușite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înștiința ași pofti: Aceste începături bune, carile dzici la mijloc<u>l să punem, singur din tine vii să le pui, au a le pune de la alții poruncă și pozvolenie ai?"
Șoimul răspunsă: „Într-adevăr ieste că eu poruncă ca aceasta și aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruiește foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aședzare și linește să să aducă poftesc. Și de vreme ce adevărul de grăit ieste, că de nu de tot cu toții a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, și mai mult grijea din toate dzilele, decât goana din toate locurile, sudori de singe ne picureadză (că ostenința clătirii sudori pe trup umedzește, iară grijea neîncetată vlaga inimii topește). Încă cătră acestea ieste și altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credința carea Corbul în mine și în cuvintele mele are. Cătră carile eu tot adevărul lucrului precum ieste arătând, fără nici un prepus, din gândul carile până acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate își va pleca."
Inorogul dzisă: „Lucrul acesta, o, priietine, oarecum necred zut și peste putință mi să pare, că precum din bătrâni știm (cor bul puii albi își scoate, iară firea în negrimea lor îi întoarce). Deci și Corbul bătrân în alb de s-ar văpsi, cu o ploaie, sau și cu o roaă să să spele poate și ce supt albiciune din fire imăciune au avut, în curândă vreme își va arăta (că rămân ființele precum au început, de s-ar și tâmplările în toate ceasurile schimba). Așijderea de am dzice că Corbul la pene pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămânea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvântul bun s-au împietroșet, sau de numele păcii s-au îngrețoșet, iată în tot adevărul și în curată inimă dzic, că precum hotarăle ne prieteșugului, așe ale prieteșugului a le păzi gata sint și pre aces tea pre amândoaă aievea și nezugrăvite a le purta știu (că pre cum chipul frumos și icoana ghizdavă ochiul veselește, pre atâta vicleșugul ascuns și dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Așijderea (precum boala ascunsă pre doftori și pre doftorii batgiocurește și pre cel ce dzace până la moarte măgulește, așe vicleșugul și pre cel ce viclenește și pre cel ce să viclenește la scădere aduce și încă mai vârtos pre viclenitoriu decât pre vi clenit spre groznică răzsipă pohârnește, precum și răul tăinuit pre doftori măgulește numai, iară pre cel ei supus întâi din sănătate, apoi și din viață îl izgonește)."
Șoimul răspunsă: „Adevărat, acestea precum le dzici, așe sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ș-au dat) și pre cum un cuvânt să dzice (morții numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viața stând și buna socoteală slujind, tutu ror tămăduire și vindicare să nedejduiește). În care chip și eu acmu dzic: Într-această dată și cu mine lucrul ispitește și vii cunoaște că macar că la pene iușor, însă la cuvânt greu și stătătoriu sint și precum în aer a zbura, așe pre copaci a sta șipre stâncă nemutat a mă aședza pociu."
Inorogul dzisă: „Cu bună samă cuvintele acestea poftitoriu binelui să fii te arată și dreptății iubitoriu și de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acestea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt po runcă și supt ascultare supus ești. Pravila dară stăpânilor asupra supușilor cea mai de temeiu ieste: Așe voiu, așe poruncesc, așe să să facă. Deci oriunde sentenția aceasta putere desăvârșită are, acolo cuvântul adevărat și sfatul cu cale loc nu are. Ce precum vor unii să dzică (ispita până în de trii ori ieste a înțelepților, iară aceiași nepărăsit a ispiti, a nebunilor). De care lucru, o dată, de da-ori sau și de trii ori și tu ispitește și vedzi de vor ieși poftele strâmbe după dzisele drepte și de ieste ureche destupată spre ascultarea cuvântului drept, cunoaște (că urechea astupată leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoață, iară căriia organul audzirii ieste betejit și de tot surdu, nici leacul pre lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simțire a o aduce pot). După aceasta a ști ți să cade, o, priietine, că ispita înțe lepțască ieste și să face când oarecare nedejde înainte mărgătoare și une semne de ieșirea ispitii arătătoare să află. Iară amintrilea, când cineva ispita peste toată nedejdea începe, ispită să dzice, însă nu înțelepțască, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva cele peste ceriu sau cele în chentrul pământului lăcuitoare a cunoaște ar ispiti și ce nedejde, precum va putea cunoaște i s-ar da, unde simțirea a agiunge și socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască știută îți ieste: Toată cunoștința și toată știința din înaintea mărgătoare simțire purcede. Deci de ai povață ca aceasta, bărbătește pasă, iară de nu (fără povață la ostroavele fericiților a merge părăsește-te)".
Șoimul dzisă: „Foarte adeverit să fii că inima bună nedejde îmi arată și încă de demult adevărate semne spre această călă torie am cunoscut. Ce numai acmu atâta poftesc, ce ț-ar fi poftele să știu și cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Și cătră aceasta puțină vreme de îngăduință având, pentru ca de cele trebuitoare știre a da și răspuns a lua să pociu. "
Inorogul dzisă: „Poftele mele și puține și, precum mi să pare, drepte sint. Puține dzic, căci numai doaă, drepte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întâi dară ieste: Filului dreapta și părințasca moștenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Stru tocamilă aripile luându-și, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic să nu ne fie. A doa ieste: traiul și lăcașul mieu, veri în vârvul munților, veri în fundul văilor, veri în câmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii mele ar fi, din toată grijea vicleșugului neprietinesc afară să fiu. Aceste doaă făcându-să, poate fi începăturile prie teșugului să să puie și mai cu vreme dragostea adevărată să să întemeiedze. Cu vreme dzic, căci cu vreme și neprieteșugul în multe au crescut (că cele dimpotrivă tot o măsură și tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată inima din urăciune îndată spre cea desăvârșită dragoste a să întoarce poate, aceia inimă vicleană și minciunoasă ieste. Că precum întrarea, așe ieșirea patimilor să socotește și mai vârtos obiceiul învechit ieste deprindere cu nevoie a să uita, pre carile precum meș terșugul, așe firea pre lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deși s-ar afla nas de ceară și inimă de argint-viu ca aceia, mă crede că acel feliu de prieteșug pururea îndoit și cu prepus ar fi (că sufletul carile pre lesne din ură în dragoste a să muta știe, acela urmadză ca încă mai pre lesne și din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pier derea vremii cinstită ieste când întru alegerea priietinilor și pen tru nepierderea priietinilor să cheltuiește). Iară pentru vremea dării și luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1.500 de minute nu numai de agiuns, ce încă și de prisosit sint. Deci orice știi și poți, fără zăbavă fă, ca nice prieteșugul, nici neprieteșugul prin multă vreme în prepus să rămâie."