Istoria ieroglifică/Partea a patra

 

Așe și într-acesta chip sfaturile amânduror părților aședzându-să, asupra Filului și mai cu de-adins asupra Inorogului cu mare și fără dreptate ură rămasără. Deci îndatăși uricile și privileghiile Liliiacului, vrând-nevrând, după vechile lui pravile și voie înnoind, aședzară. l După aceia toate pasirile de carne mâncătoare și toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare, pentru asupra Inorogului vânătoare, beleag și cuvânt își dederă, și toate în toate părțile să-l cerce, să-l afle, să-l prindză, să-l lege, și după a lor tirănească să-l giudece lege să orânduiră. Ce ei încă acestea orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzind, strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pământul a suferi neputând, de năprasnă din toate părțile și marginile pământului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atâta cât tot muntele înalt cu temeliele în sus și cu vârvul în gios răsturnară și tot copaciul gros, înalt și frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară, și așe, toată calea și cărarea pre pământ și prin aer cu grele neguri și cu întunecoși nuări, ca cu un veșmânt negru căptușind astupară și tot drumul de pe fața pământului cu stinci pohârnite, cu dealuri și holmuri răzsipite și cu păduri săciuite pretiutiderelea închisără și încuiară.

Din ceriu fulgere, din nuări smidă și piatră, din pământ aburi, fumuri și holburi, unele suindu-să, iară altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca și stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de strașnică și groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ și apa cu focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutura și să cutremura și spre cea desăvârșit a tot duhul peire să pleca.

Deci dintâi pricina groznicei aceștiia clătiri nepricepută, iară mai pre urmă tuturor cunoscută fu (că precum picătura cea mai de pre urmă vasul îneacă, așe strâmbatățile mari și multe mai denainte grămădite cu una mai de apoi și necunoscută și cea cădzută răsplătire își iau, și precum multe grămădite mai denainte au fost să cunosc) l.

A amestecăturii, dară, aceștiia pre scurt, istoriia aceasta au fost : Toate dealurile mari și toți munții înalți asupra stâncelor și copacilor sfat sfătuiră. Carii șepte hatmani de războiu purtători și a gloatelor păvățuitori având, asupra holmurilor celor de la cetatea Deltii vrăjmaș războiu râdicară și fără veste, cu mari huiete și de năprasnă cu mari buhnete, asupră-le pohârnindu-să, să răsturnară. Iară pricina aceștii strașnice rădicări și fără milă fărâmări era aceasta: munții cu holmurile între sine, pentru greutatea carea de la stânci și de la copaci trag, să jeluiră și de pohoara carea în cârcă poartă unul cătră altul să olecăiră și fietecarile cătră de-aproapele său într-acesta chip dzisără: „Până când, fraților, stinca piatra sacă și plopul, chiparisul și platanul, copaci fără roadă, în capul nostru suindu-să, pe spate-ne urcându-să, vârvurile și creștetele ne vor acoperi? Și până când ei înălțindu-să și mărindu-să, ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări și batgiocuri? (Că certarea cu toiege într-ascuns decât ocara și batgiocura în arătare mai de suferit ieste). De care lucru, cu toții într-un gând și într-o inimă a ne împreuna, cu mic și cu mare, într-un cuvânt și într-un giurământ a ne lega trebuie și lucru carile altădată în politiia noastră nu s-au mai vădzut să facem, adecă cu a noastră răsturnare a mândrilor și trufașilor cea desăvârșit prăpădire și răzsipire să aducem (că toată moartea din fire aspră și amară ieste, carea numai cu viderea răzsipii nepriietinului mai plăcută și mai îndulcită a fi să pare). Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, și unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să ne mutăm. Că într-acesta chip toată stânca groasă și pietroasă și tot copaciul crăngos și frundzăros supt noi va rămânea, și așe, precum pururea decât noi mai mici și precum noi i-am hrănit și i-am crescut, în brață i-am purtat și la sin i-am aplecat și precum până într-atâta în samă a nu ne băga și în toată hula și ocara a ne lua nu li s-au cădzut vor cunoaște.

(Că călcâiul peste cap a să înălța și piciorul, macară că cinci degete are, însă slujba mânii a apuca nu să cade.") Așe, munții deodată cu cuvântul și lucrul pliniră, căci pre toată movilița cu sine trăgând, toate holmurile și dealurile după cei șepte voievodzi urma. Carii cu toții deodată clătindu-să și din temelie cutremurându-să, unii peste alții să pohârniră, de a cărora huiet toate marginele lumii să răzsunară și să înspăimântară.

Pre aceia vreme adunările, în vivorniță într-aceasta la locul pomenit aflându-să, și iele împreună cu munții nu puțintele pățiră și nu puțină pagubă și scădere avură. Mai vârtos că măiestriile, lațurile și cursele, carile pentru vânarea Inorogului întinsese, toate din temeiu să rupsese și nici de o treabă spre aceia slujbă să întorsesă (că munții prăvălindu-să, cei ce prin munți lăcuitori și vasul înecându-să, cei ce pre mare sint călători, fără primejdiia vieții și piierderea dobânziii a fi nu pot). Iară între tulburările munților Inorogul la câmpii lăcașului său, lin și fără grijă, viața-și petrecea și cea mai de pre urmă la ce va ieși în tot chipul a adulmăca să nevoia, până când după a munților asupra stincelor și a copacilor răsturnare, precum biruința la munți să fie rămas înțăleasă, și toată stânca și copaciul de la Delta o parte să să fie zdrumicat, iară o parte după sine târâind, în robie să fie luat. Așijderea, precum tot dobitocul și zburătoarea între stânci și între nuări lăcuitoare să afla, în robiia celor șepte voievodzi să fie cădzut și de la locul său să-i fie mutat să înștiință.

Acestea așe, iară Filul (carile pre taină la cetatea Deltii să să fie dus mai denainte s-au pomenit, după ce lucrul împotrivă isprăvit vădzu, cătră Inorog a năzui sili. Filul nu cu bun gând asupra Inorogului la adunări să dusese. (Însă ochiul ceresc toate vede și cumpăna nevădzută toate în dreptate și fără filoprosopie cumpanește ). Iară la înturnare, singur de ascunsul inimii sale vădindu-să și de greșitul său gând asupra Inorogului căindu-să, în gura mare mărturisi (că tot priietinul din dobânda aurului aflat, decât cel cu legătura firii împreunat, mai de gios și mai cu prepus ieste ). Iară după ce adunările cu multă nenorocire în robie cădzură și la locul celor șepte munți, în valea carea GrumadziiBoului să cheamă aduși fură, Inorogul lucrul din capăt, iară Filul din coadă a apuca ispitiră. Inorogul pricina dintâi, iară Filul fapta pricinii căuta, Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia.

Însă Filul, puținele ispitind, precum încă funea noaă și cu nevoie a să rumpe a fi cunoscu. De care lucru, mai mult în deșert a să osteni să părăsi.

Inorogul toată răutatea în capul pasirilor și tot pricazul în glasul și siloghismul Corbului cunoscând, pentru amurțala oțăros glasului lui leac să afle pre la toți vrăjitorii și doftorii vremii aceiia cerea, și acmu și doftorul cel bun găsise și leacul nemerisă (numai unde ceriul nu să pleacă, pământul în zădar să râdică și când nuării umedzala în ploi nu-și slobod, în deșert samănă cela ce samănă). În care chip, și a Inorogului ostenință ieși, de vreme ce norocul slujind, vicleșugul Corbului în sprijineală și răutatea-i în fereală să arătă, și chipurile vrăjitorilor schimbându-să, Inorogul de tot începutul apucat într-altă vreme a-l săvârși și cu alt mijloc a-l plini s-au lăsat, precum la locul său să va pomeni.

Într-aceiași vreme, și Vidra sosind, spre înădușala a tuturor jiganiilor, nu puține fumuri slobodzi, și acmu toate dobitoacele prețul a-și tăia și din robie a scăpa nevoindu-să, Vidra cu ale sale, în divuri, în chipuri, amestecături, prețul îndoit le adaosă, atâta cât pasirilor nu numai penele și dobitoacelor nu numai perii, ce și tuleiele li s-au jepuit și pieile de pre carne li s-au belit. Așe, Vidra ca un vânt în trestii lovind, din toate și în toate părțile îi plecă și îi înduplecă. Însă în sfârșit ceva vrednic de laudă neisprăvind, în gârlele apelor spre aciuare să dusă. Iară robimea dobitoacelor, toată prin fel de fel de tâmplări și după multe și nenumărate de tâmplări și zbuciumări prețul dându-și și precum li să părea lucrurile aședzindu-și și oarecum după voia lor tocmindu-și, de la cei șepte voievodzi iertare își luară și la locurile sale să să ducă să sculară. În urmă pe Râs, pe dulăii ciobănești, pe coteii de casă și pe Hameleon lăsind, ca denapoile lor păzind, pentru vânătoarea lațurilor și a tuturor măiestriilor carile de iznoavă asupra Inorogului întinsese, aminte să le fie, le porunciră. Așijderea, împotriva lucrurilor sale cevași de s-ar tâmpla, cum mai curând știre să le dea, ca după cuvântul și giurământul carile mai denainte cu vicleșug pusese, cu toții împreună, de mai mare goană și vânătoare să să gătească.

În vremea ieșirii lor de la Grumadzii-Boului, cu hrizmosul carile încă de demult Camilopardalul le tâlcuisă și coada păunului cătră coarnele boului aflase și pre Cămilă cu dânsa frumos împodobisă, să fie vădzut cineva lucru de ciudesă și preste toată ciuda mai ciudat și mai minunat. Că la ieșirea lor de la cei șepte munți, ciuda nevădzută (și precum să dzice dzicătoarea): neaudzită, cu coadă în vârvul capului Cămila era. Iară la intrarea la locul lor, vestită dzicătoarea să pliniia, carea dzice: „Mare ciudă duc în car, mai mare va fi dac-om sosi". Toți era cum era, iară toată minunea și ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere și nevădzute le face, așe pasirea dobitocită și vita păsărită pre toate de mascara covârșiia). Căci la Cămilă, în loc de peri și de floci, cu pene roșii o îmbrăcasă, lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohâiat, capul boului cel buărat prepusese. Coada păunului cea rotată, nu despre sapă, după obiceiul a tuturor dobitoacelor, ce în loc de cercel, alăturea cu capul, în sus o ridicase și, de cornul cel drept lipind-o, o legase (că unde văpsala galbănă degetele văpsește, acolo la Cămile coarne, aripi și pene odrăslește ). Aședară, jigăniile și dobitoacele toate urmând Strutocamilii, la sălașul monarhiii sale sosiră, unde, pe Strutocamilă în obiciuitul șopron băgând, pilituri de fier cu prund amestecate, în loc de ospăț, înainte-i vărsară, cu carile mai mult să mânca decât mânca și mai mult corțiia decât mistuia. Iară alalte de singe nevinovat vărsătoare jiganii, fietecarea, trunchiu de meserniță și prăvălie de carne deșchisese, în toate părțile giunghind, zugrumând, tăind, despoind, aruncând, împărțind și nici de grasă în samă băgând, nici de vitioană cevaș milă având (că unde jigania oile păzește, acolo ciobanul păscând, în loc de lână, cu gerul să învește). Atâta cât tot dobitocul supus la cea desăvârșit a peririi primejdie sosisă. Tot ochiul ce le priviia cu lacrămi de singe le tânguia, între dânsele undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu să simțiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături și olecăituri în toate părțile și în toate colțurile să audziia.

Cămila săraca, de chipu-și să mira, de aripi și de pene oarecum mărindu-să, să cani înfla. Apoi de sete și de foame și de alte nevoi și bezcisnicii cu jele și nemângăiată să văiera. Cătră aceasta stăpân să stăpâniia, deasupra să supunea, cu glas să amuțiia, cu mâni să ciunțiia, cu picioare să ologiia, cu ochi să orbiia și încă cu duh să înădușiia și cu sufletul în coș în toate ceasurile să omorâia (că precât în viață moartea, atâta în putere slăbiciunea lucreadză, însă cu atâta moartea decât slăbiciunea mai fericită, căci ce ia o dată, nici a mai da ănici a mai daî, nici a mai lua altă dată poate. Iară în slăbiciune năcazurile, ca otava în primăvară odrăslesc și fel de fel de chipuri spre mai mare dosadă izvodesc). Așe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea, ceva a grai, de proastă nu știa, pentru care lucru, din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moșii și strămoșii săi învățasă și prin glasul fără articule din piept și din gârtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v. a.a.a., pre carile mai pre urmă, iarăși Lupul filosofind, într-acesta chip le-au tâlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh oh oh, vai, vai, vai. Pre aceasta vreme și Vulpea piielea blănarilor și carnea cioarâlor își dede, căci nici pământul în sine o priimi, nici aerul de cât era uscată a o mai zbici putu. Și ase, și ea plata vicleșugului prăpădenie și peire de năprasnă a fi cunoscu (că a vicleșugului sămințe vara să samănă dulci și, iarna răsar amară, a cărora poamă întâi îndulcesc, apoi cu nesuferită amărâme otrăvăsc).

Pasirile dară și dobitoacele, toate acmu lucrurile-și după cuvântu-și și pofta-și isprăvite și deplin tocmite a fi părându-li-se, a omoniii și legăturii cuprindere și a monarșilor săi vecinică și neprepusă stăpânire, cu zapise, cu urice și cu hrisovuluri a întări și a adeveri socotiră. Deci hirograful cu a tuturor iscăliturile de obște, pre carile monarhilor săi dederă, într-acesta chip era :„Adecă noi, pasirile văzduhului și dobitoacele pământului, cu această a noastră de obște scrisoare scriem și mărturisim, precum de nime siliți, nici asupriți, ce dintr-a noastră bună voie, gând bun am gândit, sfat adevărat am sfătuit și lucru de cinste cu cuviință și spre folosul de obște am început, am săvârșit și cu iscăliturile noastre l-am întărit, ca de astădzi înainte cu toții noi, veri zburătoare, veri pre pământ mărgătoare ar fi într-o inimă și într-o învoință supt doaă monarhii a doi monarhi, a înălțatului Vulturului adecă și a preaputinciosului Leului, supuși și aciuați să fim. Așijderea, epitropii și în toate puternicii acestor slăvite împărății otcârmuitori, Corbul adecăte și Strutocamilon, orice ne-ar porunci și orice ne-ar învăța, fără de nici o îngăimală și fără leac de crâcneală ascultători și următori să ne arătăm. După aceasta, într-o pravilă și în unirea legiurilor (deosăbi de obiceele locului) să ne aflăm, a tot priietinul priietin și a tot nepriietinul nepriietin de obște să priim sau să nu priim. Greul și nevoia unul altuia să purtăm, în toată evthihiia și distihiia tovarăși nedespărțiți și neîndoiți să ne ținem, nicicum a vremilor, a lucrurilor și a tâmplărilor profasin sau alt chip de fereală și de șuvăială să punem, ce orice ar fi și s-ar tâmpla cu sfatul de obște pentru folosul de obște să arătăm, să dzicem și să facem. Așijderea, cu strașnic și în veci stătătoriu giurământ, pre nume și viața a marilor împărați ne giurăm și spre cinstea monarhiilor noastre cuvânt dăm, ca oricine vrăodânăoară împotrivnic, neascultătoriu sau viclean epitropilor împăraților noștri milostivi s-ar afla, din ceata, neamul, cinstea și adunarea noastră afara să-l scoatem, și obștii nepriietin, legiurilor eretic și pravilelor călcătoriu să-l cunoaștem și, până când a noastră și a lui viață între muritori s-ar tăvăli, ochiul zavistiii, mâna izbândii și inima vrăjmășii deasupra unuia ca aceluia să nu rădicăm, ce pururea gonit și izgonit din țircălamul unirii noastre avându-l, toată ura vrăjmășiii nu numai în lucruri, în bucate și în avuție-i să să oprească, ce așeși, până la curmarea dzilelor și vieții lungindu-să, să să lățască, atâta cât, din bătrân până la tânăr și din sugariu până la golaș milostivindu-ne, să nu dojenim și de la ac până la ață cu avuție, cu neam, cu simenție în prav și pulbere a-l întoarce să silim. (Că precum vrăjmășiia veche adânci rădăcini sloboade, așe și izbânda în neam și semenții să lățește.) Așijderea pentru trii de moarte nepriietini, tuturor mai cu de-adins în știre să fie și în pomenire din rod și-n rod să ție: adecă pentru Inorog, Filul și Vidra, carii pururea neînduplecați în răutate și neobosiți în vrajbe s-au arătat. Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la alergat și toată dihaniia ascuțită la adulmăcat, pururea gata și fără preget să fie, până când, sau în silțe, sau în curse, sau în colți, sau în unghii răii rău vor cădea, și cea ce li să cade plată-și vor lua, de vreme ce aceste aievea nepriietini și vrăjmași obștii s-au purtat, împăraților nesupuși și poroncilor neascultători s-au aflat.

Încășile cu toții dzicem și adeverim și din tot sufletul și inima făgăduim ca toate capitulurile și punturile (pre carile împărații noștri milostivi de la noi au poftit) în veci neclătite, nebetejite și nesmintite să le păzim. Și iarășile învoim și poftim ca pe epitropul ce avem (carile chipul și icoana împăratului nostru poartă) în viață neschimbat și nemutat stăpân să-l avem și să-l ținem. Iară după a lor viață, ori pre carile din odraslele lor cerescul Vultur și Leu în scaunul părinților săi ar pune, pre acela următoriu și moștenitoriu epitropiii cu toată învoința să-l priimim, ca în veci de veci semențiia lor din thronul stăpânirii să nu lipsască, ce cât luna să trăiască și cât soarele să cu fericire viețuiască. Fie, fie, fie!

Pentru dară mai bună credința și deplin adeverința plecat hirograful nostru la pravul pragului și la scăuiașul talpelor a milostivilor noștri împărați am pus. Datu-s-au în anul monarhiii pasirilor 29.000, iară a monarhiii jiganiilor 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropii <i> Strutocamilii 100. Coțofana uricariul de omăt, pis.

Brehnacea, Șoimul, Uliul, Coruiul, Rârăul, Hârățul, Cioara, Coțofana, Puhacea, Caia, Pardosul, Ursul, Vulpea, Ciacal, Bursucul, Râsul, Veverița, Dulful, Sobolul, Cânele, Coteiul, Ogarul, Mâța Sălbatecă, Mâța de Casă, Guziul, Nevăstuica, Șoarecele.

Pasirile și dobitoacele supuse: Lebăda, Dropiia, Vaca, Gânsca, Rața, Curca, Găina, Păunul, Vrabiia, Porumbul, Turturea, Gangur, Pițiguș, Cintița, Fasanu, Patrânichea, Prepelița, Cârsteiul, Rândunea, Lăstunu, Calul, Boul, Oaia, Capra, Porcu, Măgarul, Cămila, Dzimbrii, Cerbul, Ciuta, Căprioara, Iepurile, Colunul și alalte pasiri, dobitoace și jigănii câte în ce riu sus și pre pământ gios ne aflăm, pre aceasta ne legăm, ne giurăm și cele scrise priimim și adeverim."

Hirograful acesta, dacă prin referendariul, elcovanul, la mâna împăraților cu mare cinste și plecăciune îl trimasără, împărații hrisovului la adunări trimasără, carile într-acesta chip să citiia :„Noi, Vulturul și Leul, monarșii văzduhului și a pământului și într-aceste doaă stihii a tuturor lăcuitoarelor pasiri și dobitoace aftocratori și oblăduitori, zburătoarelor până preste nuări și mărgătoarelor până peste marginile pământului în știre facem că umilința împărăteștii noastre inimi vrând și învoind ca cele până acmu între înălțatele noastre împotrivnice vrajbe să să împace, toate tulburările în linește a să preface și pentru ca fietecarile hotarăle sale să-și cunoască și supușii fără nici o scandală să-și deosăbască. Așijderea, ca cu toții într-o unire de dragoste adevă rată și într-o inimă de tot vicleșugul neimată să să alcătuiască, prin luminatele noastre scrisori și decât vântul mai repedzii noștri alergători, tuturor celora ce a ști li să cădea, în știre am dat și prin strașnica noastră poruncă i-am chemat, și la locul orânduit, la adunarea de obște i-am adunat. Cărora arătându-le că, precum cloșca puișorii săi, așe nebiruita noastră putere cineși pre al său supt aciuarea și ocrotirea aripilor sale a aciua și a ocroti va și poftește. Ca nu cumva de acmu înainte cineva din neprietini spre dânșii mâna strâmbătății a întinde și cu ochiul vicleșugului a le căuta să poată, sau a putea a gândi să îndrăznească. Aședară, cu toții, buna împărăteasca noastră vrere vădzând și spre cel de obște folos a fi pricepând, poruncii noastre s-au plecat și înaintea feții tot genunchiul s-au închinat. De care lucru, și nemăsurata noastră milosirdie din scaunul înălțimei sale plecându-să și spre umilința lor milostivindu-să, din rostul monarhicesc dzicem și dzisa cu împărătescul hrisovul întărim și adeverim ca pre toți în toată dragostea și priința să-i avem și cineși după a sa stepănă și măsură în cinste și cuviință să-i ținem. Așijderea, de tot împotrivnicul și pizmașul cu nebiruita noastră putere să-i apărăm și pre dușmanii lor de la dânșii departe să-i gonim și să-i izgonim. Ales și mai vârtos pre unii, carii și poruncilor noastre ca niște obraznici îndrăznesc neascultători și supușilor noștri bântuitori și publecăi răscolitori aievea s-au vădzut și s-au arătat. Pre unii dară ca aceiia dzicem și poruncim ca, în scurtă viața lor, luminată fața noastră să nu vadă, nici vreodânăoară ei sau semențiia lor între senatorii noștri să încapă, nici vreunii stepene de cinste în veci să să învrednicească, ce pururea în împărăteasca noastră de nescăpată urgie aflându-să, ascuțita și netâmpita spată gonindu-i și întirindu-i, să nu să lenească. Însă acestea despre mare mila noastră ferite vor fi, până când și supușii noștri dreptatea, omonia și credința cătră noi nebetijită vor păzi, fără preget și fără cârteală, spre toate poruncile noastre vor sirgui și cele de pre an dări fără rămășiță și zăticneală, la cămările slăvii noastre dând, datoriia țărănească după obiceiul vechiu vor plăti. Așijderea, dzicem și poruncim ca ponturile și capitulurile carile încă la adunarea dintâi s-au legat și s-au aședzat, nesmintite, neclătite și neviclenite țiindu-le, în veci ei și următorii lor, așe să îmble, cât în cevași și câtvași macar cum lina și odihnita noastră voie să nu scârbască, nici singur șie cu lenevirea sau cu îndrăznirea ură și urgie asupra să-și aducă.

Aședară, alor noastre monarhicești porunci ascultătorilor și în tot chipul drept slujitorilor, milă și căutare, cinste și în bunătăți mare blagoutrobna noastră împărăție făgăduiește. Iară într-alt chip celuia ce ar gândi, ar dzice și ar lucra, prada casii, sărăciia avuțiii, izgnania moșiii și, în cea mai de pre de urmă, romfea, sabiia dintr-îmbe părțile ascuțită, între trup și între capu-i despărțitoare, de grabnică și ocărâtă moarte aducătoare, plata și izbânda îi va fi. Aceasta scriem și într-alt chip nu va fi. Datu-s-au în anul monarhiii Vulturului 29.000, iară la anul monarhiii Leului 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropiii Strutocamilei 100.

Vulturul monarh, Leul monarh. Lebăda vel logofet povelil, Boul vel logofet povelil. Coțofana uricar pis.

Ponturile și capitulurile împărătești 1. Corbul în veci și săminția lui peste veci epitrop împărățiii Vulturului să fie. Toată pasirea domn și stăpânitoriu să-l cunoască, și într-însele putere slobodă a lega și a dezlega, a omorî și a ierta, să aibă. 2. Strutocamila în veci și semințiia lui (având, de nu va avea, și neavând, da va avea ) peste veci epitrop împărățiii Leului să fie. Tot dobitocul și jiganiia domn și stapânitoriu să-l ție, în carile a lega, a dezlega, a omorî, a ierta putere slobodă să aibă. 3. Siloghismul Corbului făcut în barbara, în veci neclătit și nedieresit să rămâie. Așijderea, tainică filosofia Lupului în școala dobitoacelor să nu să profesască, nici ale lui tâlcuiri și exighises să se citească, ce în locul filosofiii cânești de batgiocură să să aibă. 4. Cu Filul și cu Inorogul cineva din jigănii prieteșug, cuvânt, corespondenție, veri aievea, veri pre taină, din gură sau din scrisori și în tot alt chipul, macar cum, să nu aibă, nici rudenie cu dânșii să facă, nici precum rude unul altuia sint să să răspundză. Ce cu toții vrăjmași și de moarte nepriietini să-i cunoască, și prin toată vremea de goană și de vânătoare să nu să părăsască, până când cea căzută și de pre urmă plată sau cu moarte cumplită, sau cu viață năcăjită ș-or da. 5. Vidra dintr-îmbe stihiile gonită și dintr-amândoaă monarhiile izgonită să fie, și cine într-alt chip ar socoti, cu moartea să plătească.

6. Lupul din bârlogul său afară a ieși (fără numai pentru hrana) vrednic și slobod să nu fie și cu Ciacalul împreunări și voroave să nu aibă. 7. Pasirile cu dobitoacele cuscrie și rudenie a face dintr-îmbe părțile neapărate și neoprite să fie, și încă cătră aceasta unii pre alții, pre cât vor putea a îndemna, nevoitori și silitori să fie, ca într-acesta chip mai multă dragoste și prieteșug între dânșii să să lățască. 8. Pasirile într-agiutoriu Strutocamilei și dobitoacele într-agiutoriu Corbului (când despre nepriietinii obștii vreo tulburare sau amestecare s-ar tâmpla) fără preget și împotrivire să fie. 9. La toată cheltuiala carea cu a nepriietinilor pricină a vini s-ar tâmpla, pasirile doaă părți, iară dobitoacele o parte să dea și dulăii de casă cu coteii și cu Râsul împreună (carii pentru strajea munților s-au ales) toate strâmptorile munților cuprindzind, carile ce ar simți, unul cătră altul știre să dea, ca într-acesta chip și paza mai bună să fie, și vânătoarea fără gonași să nu rămâie. 10. Dările de pre an de bunăvoie, făra lipsă și fără bănat strângându-le, să le numere, cumpănească, în pungi băgându-le, să le lege și să le pecetluiască, și așe, prin mijlocitori credincioși, la cămările slăvii noastre, fără sminteală să să trimață.

Acestea toate, cine într-alt chip ar gândi, ar socoti, ar vorovi, sau vreuna cât de mică din orânduiala și aședzimântul ce s-au pus, ar sminti, până la trii neamuri a casăi pradă, a moșiilor pusteire, a avuții<i> la cămările împărătești luare și, în cea mai de pre urmă, groznică și cumplită moarte să știe. " Aședară, zapisul supușilor, uricul împăraților și ponturile legăturilor într-acesta chip alcătuindu-să și aședzindu-să și cu toții acmu de lucrul isprăvit veselindu-să, fietecare monarh sfetnicilor, senatorilor și supușilor săi cinste și masă mare să gătească porunciră (că după izbânda voii, izbânda limarghiii pururea urmadză și gâlceava împăcată în bucate și vin să sloboade). După împărăteasca poruncă toate să gătară, fel de feliuri de mâncări, în divuri, în chipuri de băuturi, pre mese să aședzară. Fietecarile după cinstea și stepăna sa la deosăbite mese, cineși după neamul său și feliul să orânduiră (că chipul întâi a trufiii în procathedriia mesii să zugrăvește și toată mândria în scaunul cel mai de sus să săvârșește). Iară la masa la carea singuri împărații să ospăta, altora loc de ședzut nu arăta, fără numai Corbului și Strutocamilii, carii pentru slujba epitropiii ce purta decât toate dihaniile lumii mai în cinste să avea. Cătră aceștea pre Brehnace și pre Pardos adăogea, ca cum dintr-alții mai aleși și după epitropi al doilea ar fi.

Ei într-acesta chip la veseliia ospățului aședzindu-să și în tot feliul de dezmierdări desfătându-să și acmu păharăle pre masă ades primblându-să, cineși pre monarhul său cu nespuse laude și colachii în ceriuri înălța (că vinul, în stomah intrând, aburul la cap trimite și aburul vinului, în cap învăluindu-să, gândurile acoperite și cuvintele negândite la ivală scoate). Și acmu la cele mai dinluntru a voroavelor pozvolenii întrând, cine de viteaz, cine de credincios, cine de vârtos să lăuda. Așijderea, cine credința și priința sa, cine vicleșugul și vrăjmășiia altuia, cu desfrătate și cu vinul împiedicate voroave arăta.

Acestea încă ei bolbăind și stropii vinului din gura unuia în obrazul altuia sărind, iată, de năprasnă și fără veste, toate turmele și neamurile a tuturor muștelor la masă nechemate și la ospăț neîmbiiate a vini și fără nici o sială a să ospăta vădzură.

Că, precum mai denainte s-au pomenit, în noaptea carea Ciacalul de după gardul prisăcii sfatul albinelor și a viespilor audzisă, și a doa dzi, viind, Lupului și Vulpii povestisă, a doa dzi viespile toate pre gărgăuni, pre tăuni, pre țințari și pre alte cete de muște și de mușițe îndemnând, la albine s-au adunat, și fietecarea de vestea carea audzisă povestind, adecă precum Vulturul tuturor zburătoarelor monarh să să fie ales și hirografi de la toți să fie cerșut și să fie și luat au înțeles. Care lucru, tot neamul muștelor, pre sine nu mai puțin decât pasirile zburătoare știind: „ Sculați, frați, între sine dzisără, și oriunde acele adunări vom putea afla, acolea a noastră elefterie a cunoaște să le facem, ca altă dată să priceapă, (că nu toată pasirea zburătoare să mănâncă, nici tot marile pre cel mai mic stăpânește, nici toată pofta din părere născută să plinește)". Neamul dară muștelor, precum s-au dzis, tot într-un suflet și într-o inimă sculându-să și mai mult cu focul inimii decât cu aripile zburând și ducându-să, pre toate zburătoarele și mărgătoarele la pomenitul ospăț aflară. Carile, mai mult de mânie decât de foame, în bucatele streine și în agonisita altora ca focul în paie și ca scânteia în iarba pucioasă intrară. Aceasta toți sfetnicii și senatorii din îmbe părțile vădzind, în mierare și ciudesă ca aceasta sta și ce poate fi aceasta, din cap, din urme și din ochi semne făcându-și, muțește întreba. Toți de toți întreba și cel ce să răspundză nu era.

Albinele, viespile, muștile și alalte gloate nicicum ceva uitându-să, ca la bucatele și mesele sale, fără nici o grijă, mânca, împrăștiia și de pre masă gios, la furnici arunca. Căci și furnicile, de acestea oblicind, după alalte muște urmară, dzicând precum partea zburătoarelor sint, de vreme ce ca pasirile să oaă și cu vreme aripi ca muștele și ca alalte lighioi zburătoare fac. Iară Vulturul și Leul, de mânie, ca beșica de vânt să împlură, unul piui, altul răcni, și fietecarile cetelor și bulucurilor sale de războiu și de bătaie să să gătească cu urgie porunciră. Și „nici unul din tâlharii în samă nebăgători să nu scape!" striga: „Cine sint aceștea carii de strașnice chipurile împărătești a să sii n-au învățat? Carii sint aceștea ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat? Au ieste cineva supt soare a căruia neștiutorii a să rușina ochii de străluminarea slăvii noastre să nu să tâmpască? Au ieste din fața pământului până în țârcălamul lunii duh ca acela carile gând împotrivnic spre nebiruita noastră putere să puie? Cum mai curând dară în unghi să-i fărâmați, în colți să-i zdrumicați, în labe să-i spinticați și cu lutul și țărna să-i amestecați și ca pravul și pulberea în vânt să-i aruncați".

După a împăraților poruncă, cu toții îndată de masă și veselie să lăsară și de arme și de războiu să apucară (că precum după răscoale lineștea cu veseliile, așe după veselii armele și gâlcevile adese urmadză), toată jiganiia cumplită colții își tociia și toată pasirea rumpătoare pintenii își ascuțiia. Cucoarăle cu buciunele buciuma, lebedele cântecul cel de pre urmă a morții cânta, păunii, de răutatea ce videa, în gura mare și cu jele să văieta, șoimii ca hatmanii, uleii ca sărdarii, coruii ca căpitanii pe dinaintea gloatelor și a bulucurilor să primbla, pupădza ca ceaușii la alaiu îi aședza, căile din fluiere șuiera, brehnăcile înalt pentru paza străjilor să înălța. Vulturul deasupra tuturor împărătește celea trebuitoare slujitorilor porunciia, carii în aripa dreaptă și în aripa stângă de războiu să șicuia. Într-acestași chip și jigăniile pre pământ, cineși la polcul și la ceata sa orânduindu-să, la meideanul bătăii cu mare dârjie ieșiră.

Iară după ce puhacele din pușcile cele mari și cucuvaiele din cele mici sămnul războiul dederă, îndată sunete, buhnete, trăsnete, plesnete, vâjiituri și duduituri preste tot locul să răzsunară. Că iuți aripile vulturilor, brehnăcilor, rarăilor, șoimilor, uleilor și a coruilor cu mare vâjiituri aerul despica, leii, urșii, pardoșii, dulăii, ogarii și coteii, cu unghile țărna aruncând pulberea în ceriu spulbăra și cu neguri de prav luminoasă radzele soarelui astupa. Mânie ca aceasta vărsară, vrăjmășie ca aceasta arătară, gătire ca aceasta făcură, tunară, detunară, trăsniră, plesniră, răcniră, piuiră și din toate părțile cu mare urgie marile acestea jigănii asupra micșoarelor musculițe să repedziră. Ce, precum să dzice cuvântul (Fată munții și născură un șoarece ), că pre câtă groază arătară, atâta de batgiocură rămasără, de vreme ce micșorimea albinelor, viespilor, muștelor și a țințarilor asupra mărimei pasirilor și jiganiilor toată ocara și batgiocura adusără. Căci muștele, cu putința aripilor în slava ceriului râdicându-să, colții și brâncele cele vrăjmașe a jigăniilor celor cumplite ceva de laudă a isprăvi sau în ceva a le beteji nu putură. În aer așijderea toate pasirile rumpătoare (căci alalte numai privitoare era) cu grele trupurile ce purta și cu mari aripile ce le otcârmuia, în gios slobodzindu-să și în sus râdicându-să, repede răpegiunea ce făcea, muștele cu puțină clătire și într-o parte din cale ferire, în deșert a lovi și în zădar a ieși o făcea. Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura, pre spate le încăleca și pintre unghi și pe supt aripi slobode și fără primejdie zbura. Iară când vreuna dintr-însele în brânca a vreunii pasiri sau jigănii a cădea să tâmpla, cum să o strângă și cum să o fărâme nu avea (că precum mărimea la unile arătoasă, iară la altele ca un boț greu mișeloasă, așe micșorimea la unele de nemică, iară la unele decât mărimea cu multul mai vrednică ieste). Iară supțirele și otrăvit acul albinelor, viespilor și a gărgăunilor cu carile iele în locul suliții și a sigeții să într-arma, cât de pre lesne în palma pasirii sau în talpa jigănii îl înfigea, al căruia cumplită durere nu numai cât trupul le beșica, ce încă până la inimă pătrundzind, la ficați le străbătea. Și așe muștile, după ce în aer pre cât vrea pre pasiri obosiia, trântorii buciumul de înturnat cânta și cu toatele de iznoavă la ospăț și la masă să aședza, nicicum a leilor sau a altor jigănii călcături și stropșituri în samă băgând (că precum orbul de noapte nu să grijește, așe cel prea slab de cel prea tare nu să siiește, că cel ce n-are de ce să prăda de prădătoriu, ca udul de ploaie, nu să teme). Deci când jigăniile pre pământ mai mare navală le da, atuncea muștele, prin nări, prin urechi, printre vine și pre supt susiori întrându-le, să aciua. De care lucru, nepriietinii, nu pre atâta luptători, pre cât scut, cetate și apărători le era (că norocul când pre cel norocit a batgiocuri va, întâi cu a sa putere îl mărește, apoi cu a altuia slăbiciune îl domolește). Iară când muștele de bunăvoie le părăsiia și mai înalt în aer să suia, jiganiilor altă, fără numai urletul în vânt și trântitul cu curul la pământ nu le rămânea. Căci muștele, de urlete a să spăriia neînvățate și din labele lor în văzduh depărtate fiind, în toată nefrica și negrijea să afla, și pre spinarea zburătoarelor ca în carâte împărătești legănându-să să primbla (între muritori de să dă vreo fericire, pare-mi-să că alta mai mare a fi nu poate decât din rea pizma nepriietinului bun sfârșitul lucrului a să tâmpla. Așijderea, mai mare nenorocire cineva a păți nu poate decât din pricina pizmei sale, fericire nepriietinului a vini când vede).

Într-acesta chip dară jiganiile și pasirile câtăva vreme în zadar trudite și în deșert ostenite, până mai pre urmă, mai mult de năcaz decât de trudă obosindu-să și mai mult de mânie decât de ostenință înădușindu-să, pentru ca puținteluș duhurile înfocate să-și răcorească și puterile slăbite să-și odihnească, buciumul de întors cântară. Și pentru ca stomahurile leșinate să-și întărească, la ospăț să aședzară. Dară nice aceasta cu vreo ticneală a le fi putu (că precum înădușitul fum, cu nările trăgând, mai rău să înădușește, așe odihna fără năroc decât războiul vrăjmaș mai cumplită ieste), de vreme ce mulțimea țințarilor și a muștelor, carile nu numai a mesăi, ce și a tot pământului față în giur împregiur acoperiia, și atâta aerul cu micile lor trupuri ca cu un fum și prav împlusă, cât jigăniile, de mare ostenință mai adese duhurile a-și trage vrând, cu văzduhul împreună și micile acelea lighioi cu nările sorbiia, carile, până la plomâi mărgându-le, mai mare înădușală le făcea. Jigăniile săriia, să trântiia, suspina, strănuta, capul li să învârtejiia, greața li să scorniia, iară altăceva nici procopsiia, nici își folosiia (că precum mâniia naște izbânda, așe izbânda nedobândită naște dosada, de carea mâniia singură ca cu lațul său să zugrumă).

Pedeapsă și ocară ca aceasta le zămisli nebuna mândrie și dosadă ca aceasta le născu mândra nebunie. (Că de multe ori părerea înaltă și tocma peste nuări ridicată, în fundul beznii necunoștinții pohârnindu-să, cade, și cu cât mai cu mărime să slăvește, cu atâta mai în prăpaste, prăvălindu-să, să ocărește. Asijderea, adese s-au vădzut că lucrurile prea putincioasă și prea vârtoasă pre lesne a să zdrumica și a să fărâma încă de la cel prea slab și moale, precum diamantul cu plumb să lucreadză și, cu pravul său și cu curma fierului tăindu-să, să despică, să rujdește și să julește. Moartea și peirea filului șoarecele ieste, picătura ploii piatra găurește și funea de teiu cu vreme marmurile despică. Că lucru așe de putincios și de vârtos supt soare nu ieste căruia biruință și înfrângere să nu să dea, încă de unde nici gândește, nici nedejduiește).

Aședară, falnicile și trufașele dihanii, duhurile cele înalte și înfipte ce purta și sprâncenele cele peste frunte ridicate ce înălța, cu ocara a toată lumea, de tot gios le lăsară și gândul într-altă socoteală își mutară.

Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că și ea, nu mai puțin decât alalte, de vărsatul singe nevinovat ca de o privală prea frumoasă să veseliia și de toată carnea proaspătă nu să oțărâia, nici să scărăndăviia, însă de multe ori când sfaturile grele să zbătea și lucrurile mari să dirmoia, decât alalte precum mai adese și mai de-aproape adevărul a atinge să videa și totdeauna spre cele mai line și odihnite lucruri învăța și îndemna (că la tot sfatul, când în vreo parte a să aședza nicicum a să alege nu poate, spre partea lineștii a să pleca sfat înțelepțăsc ieste). Precum odânăoară cătră Cucunos filosofiia Lupului aievea adeveriia și de sfatul ce pentru Struț începusă să să părăsască cu toată nevoința siliia, așijderea cele mai de pre urmă, precum ceva de cinste a toată monarhiii să aducă nedejde nu ieste dzicea. Aceasta pasire, dară, vădzând că din partea carea nici nedejduia, lucruri ca acestea nebiruite și nele cuite să scorniră, precum cu vreme celea de carile grijă purta, de să vor ijdări, cu cât mai rele și mai cumplite răscoale în tot trupul publicăi vor aduce socoti. De care lucru, acestea așe în sine chitindu-le și oarecum până a nu fi, cu ochiul sufletului ca cum acmu ar fi vădzindu-le, cătră tot theatrul voroavă ca aceasta făcu: În lume într-aceasta lucrurile tâmplătoare cum vor vini și cum vor cădea, nime dintre muritori deplin și cum sint cu mintea a le cuprinde poate, nici vreodânăoară cineva rădăcina adevărului pentru cele fiitoare, afară din tot prepusul, cu socoteala a atinge s-au vădzut. Ce precum toate lucrurile în lume sau ființăști sint, sau tâmplătorești, așe în doaă chipuri pentru dânsele a să adeveri și a să înștiința poate. În cele tâmplătoare dară, începutul adese greșește, iară sfârșitul singur pe sine de bine sau de rău început să arată și să dovedește. De care lucru, a celor tâmplătoare, până sfârșitul nu le videm, nici de rele a le huli, nici de bune a le lăuda fără prepus putem. Iară în cele ființești, precum începutul, așe săvârșitul, după a firii urmare, afară din tot prepusul, precum sint a le pricepe și a le giudeca îndrăznim și putem. Că precum în ciurul cu gaurile largi mulțime de grăunțe mititele punem și veșca ciurului dincoace și dincolea batem și zbatem, din cele multe grăunțe, carile întâi și carile mai pre urmă a cădea s-ar tâmpla nu știm. Iară precum până în cea de pre urmă, precum toate vor cădea, fără greș știm. Că firește toată greuimea la mijloc trage și tot grăunțul mic prin gaura mare neoprit trece, și așe, urmadză ca ciurul zbătându-să, grăunțele unul pre altul deasupra îngreuind, spre cădere să-l împingă, după acela altul și altul, până când tot cel ce împingea, de nime neîmpins, ce singur din greutatea firească, după altele urmând, să cadză. De care lucru, în lucrurile tâmplătoare, cei ce cu minte întreagă să slujăsc, aceasta laudă și spre bine prognosticesc, ca oricând calea lineștii s-ar afla, drumul tulburării cu lunecătoriu piciorul norocirii să nu calce, ce totdeauna în cărarea lineștii și potica păcii, oricât de strâmptă ar fi, nepărăsit și neabătut să călătorească. Că macar că lucrurile la începătură mici și pre lesne a să isprăvi să vad, însă lucrul, de ce să lucreadză, crește și să mărește, cu carile împreună și lesnirile împiedecându-să, nevoile să mămineadză și să îngreuiadză, și așe, cele mai multe, de sfârșitul fericit și lăudat scăpându-să, să deznedejduiesc. Așijderea, pricina pricinelor a toată pricinele dintâi privitoare și giudecâtoare ieste, carile fără cea cădzută plată și răsplătire a le lăsa nu poate (că precum greuimea grăunțului deasupra căderii celui dedesupt pricină au fost, așe greuimea altuia pricină căderii celuia ce căderea celuialalt au pricinuit va fi).

Aședară, lucrurile muritorilor și muritorii, ori ca grăunțele în ciur, ori ca spițele în roată ar fi, adevărul fără prepus ieste, că loc stătătoriu și viață credincioasă cuiva din fire nu s-au dat, nici să va da, ce toate sfera nestării sale sint să încungiure și nesăvârșit țircăiamul firii sint să împregiure și fietecui decât sine cel mai tare ieste să să afle și pricina pricinătoare fără izbânda pricinirii ieste să nu scape.

Deci până la cuvântul ce voi să grăiesc voi vini, asupra acestuia lucru o pildă, carea în dzilele bătrânețelor mele a privi mi s-au tâmplat, ascultători și îngăduitori să fiți pre toți vă poftesc.

Odânoară pentru hrana tâmplându-mi-să peste creșteturile munților a zbura și peste toți câmpii cu ochii a mă primbla, întrun mușinoiu un guziu, de cu vară, ca preste iarnă hrană să-i fie, de prin țarini grăuncene culesese și cu multe nevoi și ostenele în mișina ce făcusă le strânsese. Și așe, cu linește și cu odihnă viața trăgându-și, o furnică de mișina guziului dede, carea, un grăunți râdicând, la mușinoiul său îl dusă, pre care alalte furnici, cu dobândă și pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dânsa să luară. Și dacă la casa bietului guziu agiunsără și de strânsă grămadă grăunțelor dederă, îndată a o prăda, a o încărca și a o căra începură. Guziul, săracul, în vreme ca aceia de tot agiutoriul scăpat și de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simțindu-să, din toată nedejdea să scăpă și cu mare foamete din fălcile morții nu scăpă. Iară furnica, carea întâiu pricina prădzii, foamei și mai pre urmă și a morții guziului era, de bișugul și bivul carile peste toată iarna avusese îngrășindu-să și îngroșindu-să, cu aripi ca pasirile să într-aripă și ca muștele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lângă mușinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii carii acolea aproape era, o păsăruică mititelușă cuibul a-și face și puii a-și scoate să tâmplă, carea tot cu furnici mititele puișorii a-și hrăni și a-i crește era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiți sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitându-și și a firii sale hotare trecându-și, furnica cea mare și cu aripi prinsă (căci și furnica atuncea își găsește peirea, când îndobândește aripile), pre carea, după câtăva luptă și trudă biruind-o, mâncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieții cuprinsă și de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios și mișelos glas cătră păsăruică dzisă: „Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămânea)). Ce păsăruica, milos și jelnic cuvântul ei în samă nebăgând, fărâmi, fărâmiiele făcând-o, puilor o împărți. Eu, patima furnicăi vădzind și cuvântul cel cu moarte amestecat din gură-i audzind, cu tot de-adinsul sfârșitul la ce ar ieși și asupra păsăruicăi izbânda, când și răsplătirea în ce chip ar fi ca să cu nosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorî și puilor o împărți, îndată, după obiceiu, la câmp, pentru ca alt vânat hrană puilor să prindză, să dusă. Așe, ea în câmp lipsind, un șoarece pe spini urcându-să, cuibul cu puii păsăruicăi află. Carii, încă golași, fără tulee fiind și puterea aripilor de zburat încă neavând, pradă șoarecelui să făcură, pre carii șoarecele înecându-i, câte unul, câte unul, mâncare puilor săi îi căra. Iară când șoarecele, pentru ca și cel mai de pre urmă puiu să ia, să întoarsă, iată și maica lor din câmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puișori sărăcită cunoscândusa și pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmășește pre puiul carile încă cu suflet rămăsese, a încolți și a răni vădzind, pentru viața lui cu mare umilință pre șoarece a ruga începu: „Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruță-mi, vrăjmașule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa așe de tot arsă și înfocată, fie-ți milă de lacrămile și tânguirile mele, nu-mi pierde toată ostenința tinerețelor, nu mă despărți de toată nedejdea bătrânețelor mele! Adu-ți aminte că și tu părinte a fii și nascătoriu a nascuți ești. Socotește a inimii durere, carea maica pentru rodul pântecelui său pătimește. Eu păcatul mieu cunosc și în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau și dreaptă izbânda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jelnicul glas n-am ascultat și peste putințele și hotarăle firii mele trecând, trag ce trag și pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, și cu pedeaspa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învață. Că precum mie întreit, ase ție îndzăcit pricina pricinelor să nu-ti răsplătească preste firea ei ieste.

Și precum eu pre puii furnicăi i-am făcut fără maică, așe pre mine, maica, tu m-ai făcut fără pui. Așijderea, precum tu pre mine, maica oțăroasă și jelnică, moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, așe mâne sau poimâne de neagră și cumplită moartea ta a să olecăi și a să sărăci pre puii tăi va face. Și precum tu pre mine mă desficiorești, așe altul pre puii tăi va despărinți". Acestea și altele ca acestea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri și cu miloase glasuri pamintea și moartea puilor săi cu jele cânta:

Ce șoarecele nici de verșul și de viersuri în ceva înduplecându-să, nici de fierbinți lacrămile și duioase suspinurile păsăruicăi cevași milostivindu-să și pre cel mai mic puiu omorând, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vesel acmu șoarecele, și de bișugoasă prada ce dobândisă mai îndrăzneț și mai simăț făcându-să, mai tare a îmbia, și mai fară sială prin toți spinișorii a să urca începu, socotind ca tot spinul cuibu și tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mai vrednicii lucreadză, așe afthadia singură cu sabiia sa capul își răteadză). Că într-acea dată o mâță sălbatecă pentru hrana prin spini șorecăind, sunetul îmbletului șoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obiceiu, mai cu de-adins a să tupila și a să șipuri începând, șoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, și așe, mâța totdeodată și fără veste sărind, șoarecele, blăstămatul, toată sărita își pierdu (că când mințile de spaimă să uluiesc, atuncea și picioarele a fugi să împiiedecă și în toate ierbușoarele să invălătucesc). Așe mâța pre șoarece întâi în brânci, apoi în fălci apucând, cu mormăieturi trufașe și mândre i să lauda. Șoarecele între cele puține olecăituri ce făcu, întâi era aceasta: („cine face, face-i-să, cine înghite undița, fier de corabie borește): osinda păsăruicăi m-au aflat". Șoarecele încă bine cuvintele nu-și încheie, și mâța în oala stomahului a-l fierbe și în tigaia maiurilor a-l prăji și în vasele mațelor a-l scoate începu. Așe mâța, spre vânătoarea șoarecelui cu totului tot dându-să, ce o aștepta nici știia, nici să gândiia. Că într-acea ună dată, un dulău ciobănesc, pre lângă spini pentru paza oilor îmblând, mirosul mâții adulmăcă, după miros urma luă, după urmă cu ochii de mâță dede. În scurt, mâța șoarecele încă bine nu înghițisă, și ea acmu în fălcile dulăului sosisă, carea nu de cuvânt, ce așeși mai nici de gând vreme a avea putu. Că vrăjmași și ascuțiți colții dulăului îndată toate oșcioarele îi zdrumicară și toate mățișoarele îi deșirară. Dârz dulăul și cu coada bârzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obiceiu râdica și precum și el altuia vânat și colac să găta, nicicum în minte îi era.

Că pre acea vreme un lup, după oi cu mare meșterșug și mulcomiș lingușindu-să, asupra dulăului, fără veste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin așe singur și de tot agiutoriul strein și lipsit vădzind, asupra-i să-l fărâme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cât putea pentru pizmașul de obște ciobanului știre da și cu toată vârtutea, cât prin putință îi era, cu lupul să lupta. Insă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decât dulăul virtutea lupului a sprijeni zăbăvind, biruința la lup rămasă și, bucăți-bucățele făcându-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul până la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele și vrăjmaș la inimă, precum asupra lupului cât ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să până va videa între lup ș-între pardos ce să va isprăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără veste sosi, deodată lupul cu dânsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lupta sprijenind, nici puțin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trântit și omorât fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pre urmă de la lup cu cumplită vrăjmășie scoțind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata printr-inimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit și de toate puterile părăsit vadzindu-să, cu glas de moarte și cu cuvinte de singe, într-acesta chip grai: „Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtușag, pasirea pentru lăcomie, șoarecele pentru simeție, mâța pentru pizmă și viclenie, dulăul pentru vrăjmășie și mândrie, lupul pentru veche dușmănie, eu pentru obraznica bărbăție viața ne-am pus.

Iară ciobanul pentru piielea mea capu-și își va da". Acestea ciobanul nici ascultând, nici în samă cevași macară băgând, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vesel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l și piielea pre umăr aruncând, spre oi și spre stână să margă să întoarsă. Căruia un voinic oștean bine întrarmat în timpinare îi vini, și după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede și pre umeri-i piielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vândze, cu blânde cuvinte cerșu. Ciobanul, și pentru piierderea dulăului mânios, și pentru uciderea pardosului simăț, cine de după spini cu palestra odată un pardos au ucis, precum de acmu înainte și lei și paralei și țigan și oștean, tot cu o lovală va prăpădi i să pâru. De care lucru, nici dzua bună omenește luând, nici la cuvântul blând cum să cădea răspundzind, calea să-și păzască oșteanului dzisă, iară amintrilea bine să știe că în câmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Și „vedzi aceasta (palestra de-a umăr spândzurată arătând), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învățat". Oșteanul, de aspru cuvântul ciobanului oțărându-să și de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrângându-să, mai mult trufașe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strângând și cu picioarele din pinteni întețindu-l, asupra lui să răpedzi și sulița prin țița stângă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărți, ce și de haine dezbrăcându-l, numărul dzilelor la sfârșit îi dusă. Așe ciobanul, în dar cumpărătoriu, împreună cu marfa și viața își prăpădi.

Iară oșteanul, pe cal încălecând și piielea pardosului pe deasupra scutului îmbăierând, pe drumu-și purcesă. Așe, el uneori de bună inimă și de izbândă cântând, iară alteori de lucrul și singele ce făcusă gândind și mărgând, de-alăturea drumului un iepure sări. Oșteanul, bunătății calului bizuindu-să, precum pe iepure ca și pe cioban, în suliță va lua socoti (ce cine alege oasele, peștele cât de mare poate mânca, iară oasele nealegând, piticul cât de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Și așe, cu sulița buărată pre bietul iepure în goană luă, și acmu din cal pre iepure biruind și în clipală iepurile agiungând, când de când în suliță îl va ridica să chibzuia. Iepurile, într-atâta de mare a vieții primejdie vădzindu-să și precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscându-să, la obiciuitul meșterșugu-și alergă, și așe, cu multe șuvăituri și cohâieturi spre niște locuri măluroase și țărmuroase a fugi luă. Oșteanul, ochii în dosul iepurelui întinși și înfipți având, de a locului răutate și de primejdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Și așe, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vreme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mișelos chip din țărmurile malului fără aripi zbură, și din călăreț alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, până când greuimea firească, răpegiunea și iușurimea meșterșugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohârniturii, ca cum nu vrea, asupra colțiroase și simceloase pietri, ca cum nu să gândiia și ca vai de capul lui, cădzu; unde os prin os pătrundzindu-și și mădular prin mădular zdrobindu-și cu groaznică și strașnică moarte, ceia ce i să cădea izbândă și ceia ce-l aștepta dreaptă osindă își luă ". După povestea și pilda aceasta, Brehnacea iarăși cuvântul carile începuse la sfârșit a-l duce apucă: „Aședară, în lume lucrurile tâmplătoare celor ce rădăcina și pricina dintâi necunoscută le ieste, precum toate fără chivernisala cuiva și fără nici o pricină a cădea și a să tâmpla să par. Însă fietece de a sa hirișă și adevărată dintâi pricină nu să lipsește și fietecui ceia ce i să cade tâmplare, de hulă sau de laudă, de fericire sau bezcisnicie fără greș vine.

De care lucru, aievea ieste, că adunările dinceput drepte și adevărate pricini să nu fie avut, ce numai pentru deșartă și înflată slava numelui și pentru ca să să dzică, iată că tot capul ni s-au plecat și tot genunchiul ni s-au închinat, aceste ale lumii răscoale au pricinit.

Deci pentru izbânda a voii în părere începute, a multora multă asupreală și mare înădușală să face, carea fără plată și osindă, precum nu va rămânea, fără prepus ieste (că suspinele drepte ceriurile pătrund și lacrămile obidite chentrul pământului potricălesc și singele vărsat cărbune ardzătoriu și foc pârjolitoriu să face). Carile la vremea sa izbânda și osinda își gătesc, de carile asupritoriul a scăpa și năcăjitoriul a să apăra preste fire și peste putință ieste.

Iată, fraților, izbânda la ușă, iată, priietinilor, plata în casă și răsplata în cap ne-au sosit. Au nu Vulturul, monarh a toată zburătoarea a fi poftind, batgiocura tuturor lighioilor ne-am făcut? Prodromul aceștii urâcioase vești încă de demult Liliacul era, carile cu cuvântul și cu lucrul în mijlocul a tot theatrul și denaintea a tot ochiul biruința au dobândit. Așijderea, acmu, micele acestea musculiță dreptatea cât să fie de vârtoasă, umilința cât să fie de înaltă și mândriia cât să fie de plecată și de înflată frumos ne arătară. Au nu în cartea Vulpei fumul pojarului acestuia mirosiia? Și încă altele mai rele și mai cumplite a vini prin neștiință prorociia (că tot prorocul, adevărat în dzisă negândit, în cuvânt nealcătuit și în ieșirea lucrului nesmintit ieste). De vreme ce adevărate cuvintele Liliacul să pomenim ne învăța, și precum decât Cămila mai mare Filul și decât zimbrul mai iute Inorogul a fi aminte ne aducea. Acestea toate atuncea de batgiocură și în samă nebăgate să avea, iară acmu iată că piatră după piatră a să pohârni și val după val a ne lovi și a ne năbuși au început. Pentru aceasta dară, de mă viți asculta, sfatul bătrânețelor mele ieste acesta: Liliacul precum s-au aședzat să nu-l mai clătim. Pe Vidră în gârle, unde să află, cu hrană și cu alte trebuitoare să o chivernisim.

A muștelor prieteșugul și frățiia, iară nu vrăjmășiia și veciniia, să poftim.

Filul și Inorogul, cât în putință va fi, precum cu dobitoacele amestec nu avem, a-i înștiința să silim și după înștiințare adevărul lucrului să și urmedze. De ciia, unde ar pofti a lăcui și în ce chip ar vrea a viețui în ceva împotrivnici să nu ne arătăm, ce noi penele noastre să ciuciulim, iară dobitoacele, cum vor putea, perii să-și lingă și să-și netedzască (că cine gardul strein trece și în pomul altuia să suie, la întors gardul zid și la mâncare poama piatră i să face). Căci amintrilea, toate, a tuturor dobitoacelor supuse dosede și asuprele, de nu Filul, Inorogul, de nu Inorogul, altul ca Inorogul, asupra noastră cu vreme va să le izbândească și tot suspinul cu osânda sa va să ne găsască. Și mai vârtos Inorogul grijliv pentru noi fiind, nuărul mic repede ploaia va să ne trimată, din carea nu numai penele, și aripile, ce așeși și cuiburile de prin copaci și bortele de prin stinci a ne scuti și uscate a ne feri vrednice nu vor fi (pre slab să nu gonim, că mai tare l-om face, pre fricos să nu spăriem, că mai îndrăzneț să va întoarce). Acestea, o priietinilor, de la mine; iară voi de la voi ce poftiți arătați și ce vi-i voia lucrați și, veri așe, veri așe, în cea mai de apoi cuvintele mele din minte nu scoateți". Pilda, cuvântul și sfatul Brehnacii, macară că mărgăritariul curat la aurul nespurcat și pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era, însă (la inima împietrită și pizmătoare nu cuvântul, nu învățătura, ce pedeapsa și pătimirea, ca la dobitoace în ceva a spori și a o domoli poate). În care chip, Corbul cu Cucunozul, macar că lucrul adevărului cum și în ce fel merge bine cunoștea, însă povățuind pizma și urmând pofta, vechiul cuvânt pliniia (cel bun vădzu, pricep și laud, dară cel rău voiu și urmădz ), și așe Corbul, urmele relii pofte călcând, a cheltuielior pagube, a osteninților în zădar și a cinstei numelui scădere simțind, de începutul vivoros gând a să părăsi nu putu, ce toate tâmplările împotrivă, într-alt chip spre bine și după a sa poftă le tâlcuia și le primeniia. Carile într-acesta chip Brehnacii răspunsă: „Întâi pilda ce ai spus, apoi sfatul carile ai dat foarte bine le-am înțeles. Ce pilda ieste a disidemonii<i> iară sfatul ieste a micropsihiii, carile în toată monarhiia noastră loc și cinste a avea nu pot. De unde, nici la una, nici la alta uitându-ne, mai mult zdrobirea cuvintelor a face nici ne trebuie, nici ni să cade. Iară cât ieste despre partea lucrului ce s-au tâmplat, nici a împăratului nostru în cinstea numelui vreo scădere, nici monarhiii noastre vreo pagubă s-au făcut sau să va face. Ce muștele, neam obraznic fiind, a sa hirișă mojicie cu șederea la masă nechemate ș-au arătat. Deci precum dulăii, coteii și mâțele din fărămușile mesii stăpânilor să hrănesc, așe și calicios și obraznic feliul acesta din lăturile vaselor noastre viața de-și vor sprijeni, de divă ieste? Cătră aceasta, împăratului nostru dinceput nu pentru muștele zburătoare, ce pentru pasirile cu pene, cu oaă și în aer viețuitoare sfatul i-au fost, ca pre unul singur monarh stăpânitoriu și oblăduitoriu să știe. Iară pre aceste spurcăciuni în numărul zburătoarelor sale a le numi, de nu să va milostivi, din slava cinstii mărimei sale ce i s-au scădzut? Muștele dar, ca niște lighioi spurcate, mojicoase și în samă nebăgate, lasă-le să îmble.

Iară noi, de lucrul început apucîndune, la sfârșit a-l duce nevoitori să fim, pre carile în curândă vreme a-l videa bună și fără prepus nedejde avem, de vreme ce, iată, hirograful tuturor în mânule noastre ieste, în carile nu numai iscăliturile cu numerile, ce și inimile cu sufletele li să cuprind, din carele nici a să întoarce, nici a să căi pot (că decât cuvântul dat, alte mai tari și mai vârtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvântului cunoscători). Iară amintrilea, cu a noastră linevire, lucrul într-alt chip de s-ar tâmpla, atuncea cu bună samă truda în deșert, cheltuială în pagubă și a cinstei numelui betejire ar urma. Pentru care lucru, pentru ca lauda adevărată și odihna fericâtă a dobândi să putem, cele isprăvite a întări, cele neisprăvite ca să le săvârșim și să le isprăvim a sili trebuie. Acmu, dară, tot temeiul lucrului într-aceasta au rămas, ca Lupul la bârlogul său neclătit să să păzască, Filul în giur, împregiur cu hendec, după obiceiu, să sa încungiure și să să închidză, Inorogul prin munți, cu tot feliul de măiestrii și de vânători la mână a să aduce să nevoim. Și așe, acestea spre alalte săvârșindu-să, iată că toată odihna vecinică fără prepus vom dobândi și în urmă alt gând împotrivă, de tulburare și de neaședzare, nu va mai rămânea 1".

Acestea a Corbului, Cucunozul, Pardosul, Râsul și alalte mai toate, carile cu sângele fierbinte mațile a-și răcori știu, adeveriia.