Mistere din București/Ion Borhină
După ce am văzut cele ce s-au petrecut între Dăngescu și fiul său, între acesta și amanta sa, să ne întoarcem încă odată în mizerabilul locaș unde se afla Sălcianu și să vedem ce se întîmplă tot în această zi cu acel sărman bătrîn.
Știm că Alexandru rugase pe îngrijitorul temniței și pe vornicul în favorul nenorocitului cojocar, și că reușise oarecum a-i îmbunătăți soarta prin sfărîmarea lanțurilor ce-i se pusese de picioare, prin scoaterea lui din despărțirea omorîtorilor și printr-un tratament mai convenabil ca să nu rămîie cu totul victimă unei osînde atît de ilegale.
Sălcianu, de cînd intrase în temniță, nu mai văzuse nici pe Elisaveta, nici pe Maria, ci numai pe Stoian, care venea la dînsul de două ori pe zi. Sărmanul om slăbise în aceste puține zile ca cum ar fi zăcut de o boală primejdioasă și își pierduse curajul în punctul că abia deschidea gura ca să răspunză cîteva cuvinte întretăiate și pierdute dacă îi făcea cineva vreo întrebare. Și ce suferințe sunt mai grele și mai omorîtoare decît acelea pe care le suferim pe nedrept?… Cum să nu se topească un om cînd îi este onoarea atacată pe care a conservat-o intactă în toată viața lui!
Sălcianu dar era neconsolat deși în promisiile lui Alexandru prevedea că va scăpa de osîndă peste puțin timp. El se gîndea neîncetat la rușinea sa viitoare și că nu va mai avea curajul a ieși în lume fără ca să nu roșască.
„Lumea este făcută ca să critice, cugeta el; în zadar m-aș sili să o dezminț, ea nu va crede nimic, căci credința ei este totdauna pornită spre rău. Dacă o dată guvernul a pus gheara pe un om, rănile se vindec, dar urmele lor rămîn neșterse pentru totdauna. »
În acea zi, îngrijitorul priimise ordin de la șeful său ca să reguleze arestanții pe la despărțirile respective și temnița să fie în bună stare căci domnitorul țărei hotărîse a veni să o viziteze.
Îngrijitorul, îndată ce priimise acest ordin, avusese grija de a prescrie mai multe liste de arestanții ce se aflau în temniță și a-i trimite pe toți la despărțirile carii indicau în parte gradul crimelor săvîrșite. De astă dată, Sălcianu nu putu fi ocrotit; îngrijitorul ordonă să-i se puie provizoriu lanțurile de picioare și să-l trimiță în despărțirea omorîtorilor, ceea ce se și esecută îndată.
Nenorocitul cojocar cînd se văzu pentru a doua oară în această stare deplorabilă, tot sîngele-i se ridică în cap, din care cauză căzu victimă unui atac de apoplexie. Medicul din întîmplare se afla în temniță, și prin luare de sînge precum și prin ajutorul altor remedii, îi scăpă viața. Sălcianu, dezmeticindu-se, simți că mîna și piciorul din partea dreaptă îi erau paralizate. Fără însă ca această infirmitate să-i fi făcut vreo impresie tristă, el se așeză ajutat de alții în colțul cel mai retras din sala omorîtorilor și rămase în această, poziție toată ziua. Domnitorul amînase vizitația ce voia să facă pentru a doua zi prea de dimineață și îngrijitorul nu găsi de cuviință a scoate pe Sălcianu pentru așa puțin timp fiindcă nu știa minutul sosirei domnitorului. Pe la șapte ore seara, se închise temnița și camerile vinovaților cu lacăte și îndată sentinelele se răspîndiră pîn toate curțile despărțirilor. Sălcianu rămase pentru acea noapte în mijlocul omorîtorilor și prin urmare espus a asculta mulțimea mizeriilor despre care ei se întrețineau în toate nopțile.
Pe la o oră înaintată a nopții, tîlharii începură mai întîi a se întreba despre pricinile în care căzuse cei de curînd intrați în temniță. Aceștia se arătară în număr de trei și îndată un bandit, care fusese de mai multe ori implicat în pricini de omor, se scoală de unde ședea și strigă cu o voce tunătoare:
— Tăcere, oameni ai iadului; așezați-vă toți în regulă ca să începem seanța.
Acest bandit căruia îi zicea Ion Borhină, transilvănean de nație, era în vîrstă de cincizeci și cinci ani, statura lui se putea compara cu a unui uriaș, părul îi era negru țepos și creț, astfel că capul lui părea a fi în grosimea unei tobe; adăogînd la acest cap o frunte îngustă, niște sprincene tare pronunțate și apăsate pe niște ochi mici negri și sîngeratici, a căror căutătură părea că provoacă totdauna disputa, mai adăogînd un nas lung, cu osul ieșit afară și niște mustăți lăsate pe o gură așa de mare cît și buzată, vom completa fizionomia acelui bandit care era profesorul și dictatorul tutor omorîtorilor din acea despărțire.
După ce se impuse tăcere și după ce se așeză fiecare la locul ce i se destinase, banditul Ion Borhină reluă:
— Pînă a nu începe a vă învăța ce trebuie să răspundeți cînd veți avea înfățișare la judecătorie ca să înfundați pe judecători și să scăpați de osîndă, căci eu, precum v-am mai spus, cunosc Legea crimenală sau Condica penală din scoarță pînă în scoarță, ascultați istoria celei din urmă călcări ce am făcut și cum s-a întîmplat să fiu descoperit și osîndit.
Toți își luară diferite poziții ce credeau mai comode, și cînd fură dispuși ca să asculte pe Ion Borhină, acesta începu a nara istoria tîlhăriei ce făcuse;
„După ce am săvîrșit cele patru omoruri din Transilvania, zise el; după ce am scăpat de cel din urmă, care fusese cel mai încornorat, fugind în țara aceasta; și după ce și aici am scăpat din altele două, tot prin fugă, m-am înfundat la Slatina, unde credeam cu bună seamă că n-oi să fiu descoperit. Am stat acolo aproape un an fără ca să fac nimic, cînd văzui într-o ziulică că nu-mi mai rămîne chioară lescaie în buzunar. Știți bine, fraților, că omul nu poate trăi fără parale și dacă Dumnezeu nu se milostivește să-ți dea, atunci trebuie să te rogi de dracu ca să-ți ajute să le găsești. Tocmai aceasta am făcut și eu; era un neguțător în Slatina, care avea obicei să cumpere la scule și la pietre scumpe, astfel că strînsese o mulțime de la cea mai mare parte din locuitorii de acolo. Să vă spui drept, îi cam pusesem gînd rău de multă vreme, dar cît am avut parale nu socotisem de cuviință să-l jefuiesc. Îndată ce văzui că nu-mi mai rămăsese în buzunar decît vreo cîțiva sfănțișori, începui a mirosi casa acelui neguțător sau mai bine a-i ridica planul inginerește. Casa era cu fiare la ferește și împrejmuită cu uluci înalte, dar vechi și putrede; ușile îmi păreau cam șubrede și în casă nu se afla decît neguțătorul, nevasta lui, un rîndaș și o femeie care era și bucătăreasă și slujnică. Vedeți dar, că aveam a face cu doi bărbați și două muieri. Cu toate acestea, singur nu mă puteam duce, căci dacă mă bizuiam să-i culc pe toți la pămînt, oricum putea să se deștepte vecinii și în urmă poliția să puie gheara pe mine. Am avut obicei de cînd eram mic să-mi fac treburile cu meșteșug mare. Îmi trebuia dar în întreprinderea aceasta ca să am un om cu mine care să pîndească și să-mi dea de veste dacă s-ar întîmpla să fiu descoperit. Pusesem ochii pe un băiețandru, care avea începuturi bune de hoție și care viind într-o zi la mine, îmi furase într-o clipeală de ochi o basma din buzunar și o tabachere de tutun după masă, astfel că nu am putut prinde de veste decît tîrziu de tot. Eu nu numai că nu m-am supărat de aceasta, ba încă am prins atîta dragoste pentru acel băiat că l-am sărutat îndată ce l-am văzut și l-am împrietenit cu mine așa de mult încît bietu băiețel nici nu se mai dezlipea de nenea Borhinuță, așa îmi zicca el. În ziua cînd aveam de gînd să fac călcarea, chemai pe băiat și îl întrebai clacă voiește să o facem împreună. Dracu de pici priimi bucuros, ba încă simți o plăcere cum nu avusese în via- ța-i pentru această trebușoară. Apoi știți, fraților, că Dumnezeu cînd face pe om îi scrie pe frunte: ca ăla să fie cîrciumar, ălălalt cizmar, altul pungaș, și de ce se mărește, de aceea îl trage ața la ce-i este scris. Asemenea și băiatul meu căruia îi zicea Vlăduță.
— Dar spune odată, cum ai făcut călcarea? interumpse un omorîtor. Te-ai apucat să îndrugi la șerte-mărgărite.
— Ho, ho, spurcatule, strigă Borhină cu o voce îngrozitoare. Avem destul timp ca să venim la călcare. Vezi mă, al ciracului hoț ce este afurisitu de tutunar!… Îi place să asculte numai la jafuri și la omoruri!… Dar căutînd bine, are dreptate diavolu de tutunar, . și vă mărturisesc că și eu sunt ca dînsul.
— Haide, haide, urmează, repetă tutunaru.
— Iac-acu, zise Borhină. Și cum vă spuneam, dragii, mei tovarăși: vorbesc cu Vlăduță și noaptea tîrziu, cînd dormeau lemnele și pietrele, apuc spre casa chiaburului. Cînd ajung aproape, las pe băiat la poartă ca să dea la tîrcoale de colo pînă colo împrejurul casei și să-mi dea de știre cînd va mirosi vreun ghiorlan de ai stăpînirei, cu toate că nu prea-mi era teamă nici de ăștia căci îi îndulcisem și pe dînșii de multe ori, ba încă, ce este drept, li sunt foarte recunoscător fiindcă printr-înșii am scăpat în două rînduri. Am fost norocos și aceasta se întîmplă cam rar. Așadar, după ce las pe băiat, îmi fac cruce, zic Doamne ajută! și sar peste uluci ca o pisică. Mai întîi, trag cu urechea și mă uit într-o odăiță lipită de cuhnie unde era lumină de candelă și perdelele ridicate, și văz pe rîndaș dormind pe sforăite cu slujnica în brațe. Mă încredințai dintr-aceasta că neguțătorul era singur în casă cu nevasta lui și prin urmare izbind a o aveam sigură. Mă apropii pe vîrful degetelor de ușa sălei, apăs clanța și văz că nu merge; afurisita de ușă era închisă. Aveam obicei să port la mine o mulțime de chei pe care le furasem de la un lăcătuș. Încercai mai multe fără ca să fac zgomot pînă brodii pe una care se lovi. Deschiz ușa, intru în sală și nu știam pe unde să apuc căci era întunerec beznă. După ce pipăi pe ziduri, dedei peste o ușă, pusei mîna pe clanță și o deschisei, înăuntru nu era pui dă om și băgai de seamă aceasta cînd intrai în odaie căci perdelele erau de tulpan și se vedea ca afară. Mă uitai în toate părțile în odaie și văzui un scrin cu o mulțime de cești, de pahare, chisele cu dulceață, lingurițe și feluri de drăcii. Scosei cheile din buzunar și începui a încerca mai multe pînă nemerii pe una de deschisei un sertar; acolo nu găsii mai nimic decît niște trențe de rufe și două boccele. Luai o boccea și băgai într-însa lingurițile și vreo patru cutii; după aceasta, deschisei un alt sertar și găsii o mulțime de cărții și o besacta mare; pusei și besacteaua în boccea, fără să caut a vedea ce este într-însa. Mai deschisei și al treilea sertar și al patrulea și găsii două pungi înțesate cu bani; le regulai și pe acelea în boccea. Umplusem bocceaua cu tot ce era mai bun și cînd băgai de seamă că nu mai aveam nimic de punguit, o legai în colțuri și ieșii în sală. Afurisitul de neguțător se deșteptase și socotesc că auzise ceva căci îl găsii în sală. Fără vorbă multă, las bocceaua jos, pui mîna pe dînsul, și nelăsîn- du-i vreme ca să strige, îl strîng de gît ca pe un pui de găină și îl culc jos fără să zică pis. După ce-l las, încep a-l pipăi și găsesc un pistol cu două țevi lîngă dînsul și cu cocoșurile ridicate, mă grăbii a lăsa cocoșurile binișor ca să nu se descarce umpluturile și băgai pistolul în boccea.
— Ei bine, cum s-a întîmplat să nu-l descarce cînd te-a văzut? întrebă tutunarul.
— Ce prost ești, tutunarule, observă Borhină. Apoi asta este în mintea omului: neguțătorul, mă, era bogat, și bogații sunt cei mai fricoși. Negreșit că și dînsul, cînd m-a văzut cît muntele, s-a zăpăcit astfel încît și-a pierdut cumpătul și i s-a muiat toate vinele. Eu iar, care nu i-am lăsat vreme să se dezmeticească, m-am repezit ca fulgerul și l-am sugrumat, ceea ce mi se pare că nu era lucru mare de făcut. Așadar, după ce mă încredințai că sufletul neguțătorului pornise spre lumea cealaltă și că nevasta lui rămăsese singură, deschiz încă o ușă ce se mai vedea în sală și intru în odaia lor de culcare. Acolo muierea neguțătorului dormea într-un pat frumos și zgomotul ce făcui la intrarea mea o deșteptă numai decît și o făcu să se ridice în sus.
— Cine ești, strigă ea frecîndu-și ochii.
— Om bun, răspunsei îndată.
— Cum te cheamă? mai întrebă ea zăpăcită de somn.
— Cum să mă cheme decît cum m-o fi botezat nașă-mea, drăguța neichii, îi zisei apropiindu-mă de dînsa și luînd-o de bărbie, căci în adevăr era curățică negu- țătoreasa.
— Fugi d-aci, nu te cunosc; unde este bărbatul meu? adăogă ea, întorcîndu-se și uitîndu-se pîn toate părțile.
— Dar ce ai cu bărbatul dumitale? Nu ești tot cu dînsul în veci de vecie?… Iacă, îl văzui adineaori ieșind pe poartă și eu venii să-ți spui că te iubesc de mi se rupe băierile inimei. Și zicîndu-i acestea, o apucai de mijloc și o sărutai pe frunte ca pe o cănăriță.
— Nu te apropia, nelegiuitule; depărtează-te, fugi de aici căci voi fi silită să strig ajutor.
— Ba să nu strigi, găinușa neichii, c-apoi ne certăm și nu e bine. Uite, vezi pistolul ăsta cu două țevi!… Află că o umplutură se descarcă în mine și alta în mătăluță. Mai bine să fim de treabă.
Neguțătoreasa, cum văzu pistolul, începu să tremure și ascunzîndu-și chipul în mîini, nu mai zise nici bleau. Eu, care nu aveam vreme de pierdut, mă repezii ca un balaur, culesei din odaie tot ce găsii mai bun și ieșii de acolo cu bocceaua ca un om de treabă, apoi pe ușa sălei și în urmă pe poarta cea mare unde găsii pe Vlăduță așteptîndu-mă.
Viu cu dînsul acasă, opresc ctîeva parale de cheltuială și îngrop toți banii și toate lucrurile ce luasem de la neguțător, hotărît a nu le dezgropa decît după ce va trece vreme multă și după ce se va uita totul; în urmă, să plec la București ca să prefac lucrurile în bani și de aci să o tulesc la sănătoasa unde mă va lumina Sarsailă. Cum am venit acasă, m-am spălat bine pe ochi de negreala de care mă spoisem și m-am ras ca să nu mă mai cunoască nici dracu a doua zi. Apoi că nici mai rămase îndoială ca să mă mai dovedească cineva. Îndată ce se făcu ziuă, tot orașul află de călcarea acelui neguțător și oamenii poliției sfîrîiau pîn toate părțile. Pe de o parte, rîndașul și slujnica fură arestați, socotind că și dînșii au fost învoiți cu jefuitorul și că au luat parte ca gazdă de hoți; iar pe de altă parte, se strînse la poliție o mulțime de oameni bănuiți, între carii mă prenumărară și pe mine afurisiții. Neguțătoreasa era la poliție și se aducea dinaintea ei toți bănuiții cîte unul-unul ca să vază dacă cunoștea pe cineva dintre dînșii. Cînd îmi veni rîndul și mie, mă dusei înaintea neguțătoresei care începu să mă privească cu o curiozitate nespusă. Se vede că mă cam mirosise îndrăcită căci, pe loc ce mă văzu, se întoarse către polițai și îi zise:
— Domnule polițai, tîlharul care a omorît pe bărbată-meu și care ne-a jefuit era așa de nalt ca și acest om, dar fizionomia lui era mai neagră și purta barbă.
— Ce spui, doamna mea?… zise polițaiul începînd a mă privi și dînsul. Acesta să fie?… și crez în adevăr, căci barba nu e de mirare ca să o fi ras astăzi și fizionomia să și-o fi negrit cînd a făcut călcarea.
Văzui bine că dacă nu eram cu desăvîrșire descoperit. cel puțin eram pe jumătate. Cu toate acestea ca vulpe bătrînă, ce eram, și ferindu-mă totdauna de asemenea împrejurări, avusesem grijă să vorbesc supțire cu neguțătoreasa și să-mi schimb glasul și poci zice că aceasta fu singura mea scăpare. Iată ce le răspunsei cu glasul meu curat:
— Cocoană privește-mă bine și vezi să nu te înșeli și să bagi în foc un om nevinovat care în viață-i n-a omorît nici măcar un pui de găină. Eu încă astă-noapte, vai dc sufletul meu, mă durea inima de socoteam că m-a prins, holera, căci această boală afurisită a început să cam secere la lume. Abia mi-am văzut de păcatele mele și uite, cît mă vedeți de voinic, dacă nu aveam puțin rachiu în casă ca să beau să-mi anine durerea, era să dau pînă astăzi ortul popii. Așa, cocoană, adu-ți aminte bine și încredințîndu-te va fi încă de datoria dumitale ca să arăți pe hoț stăpînirei ca să-și priimească pedeapsa.
După ce vorbii astfel, neguțătoreasa mă mai privi încă și zise polițaiului:
— Nu este de mirare ca să mă fi înșelat, și nu crez să fie acesta, căci glasul tîlharului era mai moale, iar nu gros ca al lui.
— Atunci pleacă, îmi zise polițaiul, și să vie un altul, porunci el unui epistat.
Astfel, fraților, ieșii afară și scăpai scurt și nevătămat. Vlăduță mă aștepta acasă și, îndată ce mă văzu în- torcîndu-mă, bietul băiat începu să sară de bucurie.
Am mai șezut în Slatina după aceasta încă vreo douăzeci zile și fiindcă nu mai aveam ce face acolo, hotărîi să plec în București: cerui pe Vlăduță de la părinți ca să mă însoțească și să-l pui să învețe carte, și după ce mi-l încredință fără osteneală multă, căci nu prea îl iubeau, unde le făcuse multe bazaconii, într-o ziulică prea de dimineață cumpărai o mîrțoagă de cal și după ce înșirai banii și sculele într-un chimir și pe fundul desagilor, ieșii din oraș cu bilet de drum în regulă iscălit de însuși polițaiul și apucarăm pe drumul Bucureștilor. Umblarăm mai toată ziua, și seara poposirăm într-o pădure unde mai întîi îmbucarăm ceva și în urmă ne culcarăm. În sfîrșit a doua zi, tîrziu, intrarăm în București unde ajungînd, deterăm drumul calului în voia întîmplărei și ne așezarăm la un han. Cînd mă văzui așezat, cel dintîi lucru ce făcui fu de a mă duce pe la mai mulți zarafi de prefăcui argintul ce aveam în aur. Îmi mai rămăsese afurisitele de scule și voiam să le prefac și pe dînsele în bani. Mă duc la un giuvaergiu cu o brățară de aur și cu pietre de briliante și-l rugai să o cumpere, și ce este drept luai un preț bun pe dînsa. Mai lăsai să treacă cîteva zile și mă dusei la un alt giuvaergiu cu o pereche de cercei tot de aur și cu briliante, și cu două inele. Acolo găsii pe un om care, îndată ce le văzu și se încredință că sunt de vînzare, îmi dete un preț mai burr decît giuvaergiul și mă rugă să-l aștept în prăvălie pînă se va duce acasă ca să aducă parale. Eu primii propunerea ce-mi făcu și mușteriul plecă. După o jumătate de ceas mă pomenesc cu dînsul și cu doi dorobanți de ai poliției că mă înhață. Eu chip strigai, mă smucii, zisei dorobanților să mă lase în pace, dar degeaba căci ei păreau a fi surzi, și a trebuit cu voie, fără voie să-i urmez la poliție unde mă arestară. Acolo fusei înfățișat la aga, lîngă care se afla și afurisitul de mușteriu și mă întrebă de unde am sculele. Eu răspunsei că le-am găsit pe pod și mușteriul arătă că le-am furat de la vară-sa din Slatina și că am omorît pe bărbatul ei. Vă puteți închipui, dragii mei, cît de mare fu mirarea mea cînd văzui că aveam a face cu vărul neguțătoresei. Cu toate acestea, cum am inima mare și nu mă prea pălesc de orice fel de întîmplare, mai îndrugai eu agii verzi și uscate, dar nu-mi se trecu palavrele. Fusei dat în judecată, neguțătoreasa fu chemată de la Slatina, veni la înfățișare, își recunoscu sculele și eu stăruii într-o tagă. Diavolu de Vlăduță îndată ce a văzut că nu viu două zile de-a rîndul și, auzind negreșit că sunt la umbră, a fugit cu tot ce aveam și nu-i mai știu de căpătîi nici pînă astăzi. Apoi nenorocirile se ținură lanț, căci îndată ce venii aici în temniță, mă căutară pînă la piele și banii ce găsiră asupră-mi mi-i înhățară și se împărțiră între… nu mai știu cine, și aveau toată dreptatea căci așa aș fi făcut și eu în locul lor și asemenea chilipiruri nu le prea cad în mînă totdauna. Cînd mă văzui închis ca într-o colivie și cu hoția dată pe față, începui a căuta mijloacele de scăpare. După ce mă gîndii cîtăva vreme, găsii un plan minunat și, unindu-mă cu toți osîndiții din această despărțire, începurăm a săpa noaptea subt pat ca să facem o gaură care să răspunză pe subt temelie la uliță și să ieșim unul cîte unul. După ce lucrarăm cîteva nopți de-a-rîndul, isprăvirăm gaura, dar nu puteam ieși lesne căci erau o mulțime de santinele care se preumblau de colo pînă colo, în tot lungul zidului. În sfîrșit, dete Dumnezeu de începu într-o noapte să plouă cu bășici și fiind sigur că santinelele trebuia să se adăpostească în gherete, ieșii eu întîi, după ce-mi înfășurai lanțurile cu niște cîrpe ca să nu zdrăngănească, și după mine unul cîte unul. Dar afurisitele de santinele prinseră de veste și se luară în goana noastră împreună cu toți dorobanții temniței. Ei ajunseră și înhățară pe mai mulți, eu însă avui noroc de scăpai ca printr-o minune și, înfundîndu-mă pe maidanul Icoanei, făcui ce putui ca să sfăram lanțurile de la picioare și după multă osteneală izbutind le aruncai într-o groapă. Mă sculasem în sus și mă hotărîsem să plec, cînd, uitîndu-mă împrejur, văz doi dorobanți înaintea mea că mă privesc galeș și cu mîinile în șolduri. Eu credeam că scăpasem și cînd colo oamenii stăpînirei mă țineau în gheare. Ce să fac? Ca să mă lupt cu dînșii, nu era, cu putință, căci nu aveam nici o armă și ei ghiorlanii aveau puști cu spăngi. Văzui bine că trebuia să mă supui sau altfel era să mă cotonogească și pe drum și în temniță. Iar, ca să fug, nu făceam nici o procopseală, căci ei nu aveau decît să tragă cocoșul de la pușcă și să mă culce cu un glonț. Vedeți dar, fraților, că trebui să mă supui căci după altele toate apoi nu aveam cel puțin un sfanț ca să-i cinstesc.
— Ce mai faci, vere Borhină? mă întrebă unul din dorobanți.
— Ce să mai fac, vere dorobanțule, îi răspunsei, decît că sunteți niște mehengi mari și că m-ați prins cu ocaua mică. Drept să vă spui cînd ar ști stăpînirea cît vă plătește pielea, v-ar plăti mai mult decît îngrijitorul care nu este bun de nimic și care nu știu unde dracu vîră zaraflîcu care-l face din hrana arestanților și din tot ce ei aduc la temniță.
— Îți foarte mulțumesc de laudă, îmi zise dorobanțul, dar la spune-mi, mă întrebă el, ce ai aruncat colo în groapă?
— Auz?… vrei să zici de afurisitele acelea de lanțuri?… răspunsei îndată: apoi ce să mai fac cu ele căci acum sunt sfărîmate; mi-ți pune altele noi cînd vom fi la temniță.
— Atunci ia-le în mînă și urmează-ne, mai zise el cu un ton poruncitor și aspru.
Nu mai vorbii nimic și pe cînd mă plecasem ca să iau lanțurile, mă pomenii cu unul înaintea mea cu pușca în mînă și cu celălalt la spatele meu cu spanga întinsă. Le înțelesei pe loc planul și începui să umblu soldățește după cel de al doilea. Astfel, dragii mei, venii cu cinste pînă la temniță, unde ajungînd mă băgară în cazarma dorobanților ca să stau acolo pînă la ziuă, căci temnița era închisă de mult. Îngrijitorul află de prinderea mea dar nu mă chemă în acea noapte căci era tîrziu și îmi păstra sîmbetile pentru a doua zi de dimineață. Eu mă culcai în rînd cu dorobanții, mă făcui că adormii și începui a sufla greu și a mă uita cu coada ochiului la dorobanțul de jurnă. Pe cînd nu se mai auzea decît sforăiturile dorobanților și ale mele, văzui că intră efreiteru, se apropiă de dorobanțul de jurnă și îi șopti la ureche „nasture”. Cînd auzii lozinca, trecu prin mine ca un fior rece de bucurie și începui să sforăi și mai tare. După trecere de un ceas, mă pomenii cu dorobanțul de jurnă că începe să picoteze și în puține minute adormi așa de greu încît sforăia mai tare decît toți. Atunci, eu nu pierz vremea, mă scol binișor, mă dezbrac de hainele mele și mă îmbrac cu ale unui dorobanț; după aceea, ies îndată din. cazarmă și ajungînd la poartă fusei oprit de santinelă care strigă cît putu: „Cine e? ” Eu răspunsei: „Nasture” și mă lasă să trec. Scăpasem de santinelă și tocmai o croisem la sănătoasa; dar am fost un om nenorocos, căci se vede că dorobanțul de jurnă se deșteptase cînd auzise pe santinelă strigînd și văzînd că nu mai sunt acolo, sculă pe mai mulți tovarăși, se luară în goana mea și mă prinseră tocmai cînd îmi era lumea mai dragă. Mă aduseră înapoi și mi se sfîșie sufletul cînd mă văzui iar în cazarmă. De astă dată mă legară cot la cot și de mîini și de picioare și puseră o santinelă să mă păzească numai pe mine singur. Ce să mai fac alt decît să mă hotărăsc la tot știam bine că nu mă așteptau dulcețuri și prăjituri! A doua zi, priimii o sută de nuiele pe spinare și vreo cincisprezece palme de la îngrijitor. Nu a voit ariciu să mă ajute și pace. Îmi puseră lanțuri de picioare, mîinile în butuc și douăzeci și patru de ceasuri la gherlă; le răbdai pe toate și bogdaproste că am fost sănătos. Pentru prinderea mea și a celorlalți tovarăși ai mei a luat îngrijitorul o sută galbeni gratificație în loc să o la dorobanții carii ne-au prins, și drept să vă spui, îmi era necaz lucru mare cînd am văzut că soldatul ieșise viteaz la război și că căpitanul luase răsplata; dar așa este lumea, mă, și cînd s-ar schimba, mic unuia mi-ar părea rău!
Iată băieți, istoria călcărei ce am făcut neguțătorului de la Slatina și cu toată dibăcia mea am fost dovedit și osîndit la ocnă pe viață de două instănții judecătorești. Acum rămîne să lumineze Dumnezeu pe judecătorii de la Înalta Curte ca să-mi ușureze osînda!
Cînd Borhină termină istoria călcărei ce făcuse, toți își exprimară mirarea și se făcu zgomot prin scularea după la locurile lor.
— Acum să deschidem seanța, strigă tutunarul. Este tîrziu și avem trei pricini de hotărît. Tăcere, domnilor hoți; așezați-vă în liniște.
— Avem patru pricini de hotărît, iar nu trei, strigă un alt bandit. Nu știți că a venit între noi și cojocarul Sălcianu?
— Că bine zici, observă Ion Borhină, prezidentul hoților. Ia hăis incoaci, vere cojocarule; ce mi te-ai vîrît în colț de pare că ești o mireasă? Ce așa devreme, ți s-a făcut somn, ori poate nu-ți plac poveștile noastre unde se vede că ești un omorîtor cinstit?
Sălcianu era lungit în colțul unde se așezase, și Borhină, nepriimind nici un răspuns la întrebările ce-i făcuse, urmă a zice:
— Ia vezi, tutunarule, ce face cojocarul de nu cabu- lipsește să ne asculte și să vorbească cu noi; la vîră-i un ac în cojoacă de-l deșteaptă și fă-l să înțeleagă cele de cuviință.
Tutunarul se apropie de Sălcianu, îl mișcă, îl zguduie, îi strigă la ureche, dar toate le face în van.
— Veniți încoaci, mă băieți, strigă el. Cojocarul a adormit ca iepurii cu ochii deschiși și cu gura căscată, și dacă nu mă înșel i-a răcit și vîrful nasului.
Toți omorîtorii se grăbesc a înconjura pe Sălcianu și, după ce-l pipăie, Borhină se pronunță:
— A murit bietul cojocar; se vede că sărmanul om nu era greșit. Dați-vă la o parte, băieți; lăsați-l să se odihnească în brațele lui Hristos și puneți-i o lumînare la cap ca să-l vază mai bine.
Un alt omorîtor, căruia îi rămăsese și lui o scînteie de umanitate, pune o luminare de seu la capul Sălcianului, îi închide ochii, îl leagă pe subt barbă ca să-i în- chiză și gura, și reunește pe ceilalți omorîtori ca să asiste la seanțele celor trei împricinați de curînd.
Nenorocitul Sălcianu îndată ce se văzuse închis cu omorîtorii la un loc, îi venise un al doilea atac, dar de astă dată cu îndoită furie. El rămăsese nemișcat astfel că moartea îi învăluise toată ființa. Nici un ajutor nu i se dete de nelegiuiți carii se ocupau a se învăța unii pe alții ce mijloace să întrebuințeze și ce minciuni să spuie judecătorilor ca să scape de osîndă.
A doua zi de dimineață se deschise temnița de către tistul dorobanților și acesta rămase uimit cînd văzu pe Sălcianu înghețat și țeapăn. Nu mai rămînea îndoială că el murise și îngrijitorul, fiind anunțat, ordonă să scoată cadaverul afară și să-i se facă cele cuvenite pentru înmormîntare. Stoian nu întîrzie de a veni în acea dimineață cu provizii de ale mîncărei precum făcea totdauna. Dar care fu durerea sărmanului băiat cînd găsi pe stăpînul său întins pe masă! El începu a plînge, a se tîngui și a întreba pe îngrijitor din ce întîmplare i s-a cauzat moartea. I se spuse toată împrejurarea pe care Stoian o ascultă cu lacrămile în ochi.
— Acum, trebuie să-l transportăm acasă la dînsul, zise el; socotesc că moartea desface pe om de toate gre- șalele precum și de închisoare.
— Așa este, domnule Stoiane, îi zise îngrijitorul. Îl poți ridica, dar mai-nainte trebuie să am autorizația vornicului, fără care nu-l puteți mișca de aici. Ce să facem legei și formelor?… bune, rele, trebuie să le păzesc, căci de aceea sunt aici.
Stoian nu mai zise nimic decît întrebă de locuința vornicului. Îndată ce i se arătă, el ieși, se puse într-o birjă, plecă la vornic și ajungînd comunică unui servitor împrejurarea și—l rugă să grăbească a dobîndi o înscrisă voie de la stăpînul său. Servitorul, care era uman, compătimind de nenorocirea ce se întîmplase familiei cojocarului, intră în camera stăpînului său, căruia arătînd cererea lui Stoian, dobîndi îndată autorizația către îngrijitor. Servitorul o aduse lui Stoian, acesta îi mulțumi pentru binefacere, luă autorizația, se puse în trăsură și se întoarse în goana calului la localul temniței.
Îngrijitorul îndată ce văzu autorizația vornicului declară lui Stoian că cadaverul Sălcianului este în dispoziția lui ca să-l transporte oriunde va voi.
Sărmanul Stoian văzu bine că o asemenea nenorocire nu o putea ține ascunsă de Elisaveta, de Maria și de Tincuța și că trebuia să ducă cadaverul acasă ca să i se pregătească cele trebuincioase pentru o înmormîntare cuviincioasă. Ajutat de doi dorobanți, el transportă cadaverul în trăsură, se așeză lîngă dînsul ca să-l ție, porni și după cîteva minute trăsura se opri dinaintea casei lor.
Elisaveta, Maria și Tincuța ies îndată ce aud zgomotul trăsurei și sărmanele femei încep să țipe și să-și smulgă părul cînd văzură pe capul familiei lor întins și țeapăn.
— Nu vă speriați, mamă Elisaveto, zise Stoian, chir Tudor nu este mort, ci i-a venit adineaori un atac de apoplexie. Am cerut voie să-l aduc acasă ca să-l căutăm, și am dobîndit-o foarte lesne căci acum este liber, s-a dezvinovățit.
Stoian zisese acestea ca să nu izbească deodată pe femei prin cuvîntul de moarte. El dă jos pe Sălcianu cu mare anevoință dar cu destul curaj și putere, și după ce îl depune pe pat, toți din casă încep să-i frece corpul cu flanele ca printr-aceasta să se dea curs sîngelui. Stoian pe de altă parte se duce să cheme un bărbier și un preot. Aceștia vin îndată. Bărbierul dă cu lanțeta în mai multe rînduri și sînge nu fu cu putință ca să iasă.
Cu toate acestea, Săloianu nu murise încă și dacă rămăsese ca un cadaver, atacul fusese atît de teribil încît îi paralizase tot corpul. De multe fricțioane ce priimise, el deschise ochii și începu a-și preumbla privirile împrejurul a tot ce-l înconjura. Cîteva lacrămi începură a-i curge la vederea Elisavetei și a Măriei mult iubite, și zărind pe preot lîngă dînsele începu să-l privească cu aviditate, ca cum i-ar fi cerut ceva. Preotul îl înțelese și-l întrebă:
— Voiești să te spovedești și să te grijești, chir Tudore?
Sălcianu, care nu putea să miște nici o parte a corpului său, închise ochii pe jumătate, ceea ce arăta printr-aceasta un semn de aprobație.
Preotul ieși din cameră, alergă acasă la dînsul care era prea în apropiere, și luîndu-și cărțile și obiectele necesare, se întoarse îndată. Sălcianu nu espirase încă. El fu confesat și comuniat ca un bun creștin și ca printr-o minune își dete sufletul îndată după îndeplinirea acestor formalități divine în brațele familiei sale mult iubite.
Elisaveta, Maria, Stoian și Tincuța plîng moartea scumpului lor părinte și toți împreună îngrijesc de cele trebuincioase pentru înmormîntare. Stoian face toate umbletele, toate tîrguielile, și cînd totul fu gata, cadaverul Sălcianului fu transportat la Biserica Icoanei și îngropat în lacrămile iubitei sale familii.
Nici Dăngescu, nici Alexandru, nici Bolboacă nu știau încă nimic despre moartea Sălcianului.
Familia acestuia era toată în doliu.