Mistere din București/O înțelegere neînțeleasă

 

Maria, ajungînd acasă prea amețită de cele ce se petrecuse, roagă pe toți să o lase singură, intră în camera ei, se pune în pat și începe a plînge:

„Sărmană mașină umană!… Își zise ea cu mintea rătăcită. Durerea la totdauna locul ce se conservă numai bucuriei. Bucuria!… dar ce este ea alt decît avangarda unei nenorociri, prevestitoarea lacrămilor! ?… Dumnezeul meu, ce greșală am făcut ca să fiu pedepsită cu atîta asprime! ?… Tu ordoni să renunț la amantul meu ca să scap pe părintele meu?… Ei bine, voi esecuta ordinile tale și-mi voi împlini datoria de o bună fiică. Voi suferi un abandon nedrept, mă voi lăsa în voia soartei, dar aș dori mai bine să mor și pentru aceasta nu văz trebuința pentru ce m-am născut. O! iartă-mă, Dumnezeul meu dacă îndrăznesc a crede că providența ta este cîteodată sora întîmplărei și a fatalităței. Este grozav de a profera niște asemenea rătăciri, dar din nenorocire ele nu sunt cîteodată decît tristul adevăr. ”

Și Maria, înțeleapta fată, căzuse în ateism. Ochii ei erau turburi, tot sîngele i se urcase în cap și o durere din cele mai nesuferibile o apucă îndată. Ea nu voi să anunțe pe muma sa ca să-i dea vreun ajutor, ci își acoperi fruntea cu amîndouă mîinile, în care poziție rămase nemișcată o jumătate oră.

Alexandru, care își săvîrșise afacerile și care voise să vază pe amanta sa, intră în cameră și rămîne în mirare văzînd-o așa de aprinsă.

— Dar ce ai, Mario? o întrebă el. Ești bolnavă?

— Da, Alexandre, sunt bolnavă, răspunse Maria sculîndu-se ca să-l priimească.

— Șezi, Mariuțo; nu te deranja, îi zise Alexandru reținînd-o și așezîndu-se lîngă dînsa. Sunt prea trist că te găsesc în poziția aceasta. Dar ce te doare?

— Capul mă doare grozav, Alexandre.

— Și de cînd?

— De astăzi de dimineață.

— De ce te-ai lăsat astfel și nu te-ai udat cu oțet sau cu odicolon?

— Nu mă durea așa tare ca acum.

Alexandru se scoală îndată după pat, destupă o sticlă cu odicolon ce se afla pe masă, o toarnă pe jumătate în batista sa și o aplică pe fruntea Măriei.

— Îți mulțumesc, Alexandre; aceasta o puteam face și eu fără ea să-ți dai dumneata osteneala.

— Nu este nimic, Mario; aș fi ființa cea mai păcătoasă cînd aș osteni pentru că ți-am pus pe frunte o batistă cu odicolon. Dar, spune-mi, din ce ți-a venit durerea de cap? Nu mă îndoiesc că trebuie să fi avut vreo supărare mare. O poci afla și eu, Maria mea?

— Mă gîndeam la suferințele tatălui meu, Alexandre, și la mîhnirea ce încearcă muma mea pentru dînsul. Aceasta crez că mi-a provocat durerea de cap.

— Văz că supărarea a reînceput să vă coprinză și rău faceți de nu aveți răbdare și curaj. Îți credeam o inimă mai mare, Mario?

— Și nu te-ai înșelat, Alexandre, că ea este prea mare încă. Dar oricît de mare ar putea fi, suferințele au umplut-o cu desăvîrșire, astfel că au început să debordeze. Sărmanul meu cap nu știe unde se află, sîn- gele, care-mi este într-o mișcare continuă, nu se mai poate liniști; dar ce zic?… el se va liniști numai cînd voi fi în mormînt!… În viață nu va fi cu putință căci viața mea în viitor va fi un lanț de dureri.

— Ce însemnează acest limbagiu, Maria mea? De cînd o asemenea schimbare neașteptată?

— Alexandre, sunt sinceră și trebuie să vorbim și să ne înțelegem odată pentru totdauna. Îți cunosc inima și știu cît mă iubești; amorul însă ce ai pentru mine, departe de a fi o fericire, este din contra nenorocirea cea mai mare. Ca să mă iei de soție — aceasta este cu neputință.

Alexandru voi să-i vorbească, Maria îl interumpse și urmă:

— Știu ce voiești să zici, Alexandre: aceleași cuvinte încredințătoare de mai-nainte. Ei bine, ele ar fi în van căci, oricît de frumoase și de solide sunt, nu pot produce nici un efect sau mai bine nici un bun rezultat. Te rog pentru fericirea dumitale viitoare și pentru onorile care te aștept, să uiți pe sărmana fată de meseriaș a cărei naștere este prea obscură pe lîngă a omului pe care iubește. Depărtează-te de dînsa și nu vei greși. Aceasta este partida cea mai bună de luat. Soarta mea este asigurată, este hotărîtă: mă duc la o monastire îndată după scăparea tatălui meu; acolo mă voi călugări și voi ruga pe Dumnezeu pentru fericirea dumitale pe pămînt și în cer.

Alexandru rămase uimit cît ținuse declarația Măriei. El își șterge sudoarea ce-i curgea după frunte și abia putu vorbi după cîteva minute:

— Nu te mai înțeleg, Mario. Iartă-mă dacă îmi vine a crede că durerea de cap te face să vorbești altfel decît gîndești. Ce voiești a zice prin călugărie, prin fericirea mea viitoare?… Oare tot asemenea îmi vorbeai ieri? Pentru ce atîta prefacere de simțiminte?… Nu cumva tatăl meu a fost încunoștiințat despre amorul nostru și ți-a trimis vreun răspuns nemulțumitor?

— Tatăl dumitale nu mi-a trimis nici un răspuns și nici nu crez ca să știe ceva despre noi.

— Atunci nu mă mai iubești, Mario, căci nu poci înțelege care altă împrejurare te-ar sili să te esprimi astfel.

— Așa este, nu te mai iubesc, răspunse Maria începînd a plînge.

— Nu te crez, Mario, strigă Alexandru ștergîndu-i lacrămile. Tu minți, aceasta este cu neputință.

— De ce să nu fie cu putință!… zise Maria începînd a plînge și mai tare.

Alexandru nu știe ce mai face. El se scoală după pat și rămîne în picioare ca un om amorțit.

— Dumnezeul meu!… ce să fie scena aceasta!… Îmi vine să crez că visez sau că mi-am pierdut mințile. Dar aceasta nu este natural, Mario; mîhnirea și limbagiul dumitale își iau izvorul din altă parte. Nu știu cum, dar sunt convins că tatăl meu trebuie să fie amestecat În toate acestea. Mă voi sili să mă informez.

— Te încredințez, Alexandre, că tatăl dumitale numi-a zis nimic, căci altfel ți-aș fi spus.

— Cu toate acestea preschimbarea ce găsesc în dumneata, Mario, trebuie să provie dintr-o împrejurare foarte gravă, și sunt prea mîhnit că nu mi-o comunici. Se vede că ai pierdut toată încrederea ce aveai în mine?

Maria nu zice nimic. Alexandru reluă:

— Văz bine că prezența mea nu-ți mai face nici o plăcere. Te las, Mario, în liniștea pe care se vede că o dorești. Voi veni încă o dată la dumneata, și, dacă întîmpin o aceeași priimire din parte-ți, voi căuta a nu te mai deranja în viitor.

— Nu mă acuza, Alexandre. Se vede că nu cunoști puterea cuvintelor cu care-mi zdrobești sufletul. Gîndește-te la fericirea dumitale și lasă-mi mie nenorocirea fără a căuta să iei și dumneata parte la dînsa. Uită-mă, evită orice întîlnire ai putea avea cu mine și după puțin timp vei cunoaște eroarea în care ai căzut. Din parte-mi, mă voi sili să te uit și să te evit dacă voi putea. Nu voi întîrzia de a mă duce la călugărie.

După aceste cuvinte, Maria reîncepe a plînge, iar Alexandru, care se zăpăcise cu desăvîrșire, își la pălăria și iese din cameră fără a pronunța un singur cuvînt. Maria își acoperă fizionomia cu batista și, cînd nu mai auzi pașii amantului său, dete lacrămilor sale un curs liber și se lăsă predomina[tă] de toată nenorocirea căreia căzuse victimă.

Ieșind în uliță, Alexandru, în turburarea sa, se lovește piept în piept cu un om care trecea pe acolo. El nu-i zice nimic, căci își recunoscu greșală și fiindcă nu avea unde să se ducă, găsi de cuviință a se întoarce acasă, unde, închizîndu-se în camera sa, să poată cugeta în liniște la misterul ce înconjura preschimbarea Măriei.

Locuința Dăngescului, precum știm, nu era departe de a Sălcianului. După ce străbătu trei strade scurte, Alexandru sosi acasă și, intrînd în sală, întîlni pe tatăl său care îl priimi zîmbind:

— Ce minune te face să vii pe acasă? îl întrebă tatăl său. M-am luat de gînduri; nu te mai văz nici ziua, nici noaptea, Alexandre. Ce, Domnu, de te-ai făcut așa de vagabond?

— Nu m-am făcut nici un vagabond, tată. Dar treburile, profesia mea mă silesc să stau toată ziua în oraș.

— Nu voiesc să-ți iau nici o socoteală; ești liber ca să faci tot ce vei voi. Astăzi sper că vei prinzi cu mine?

— Nu mi-e foame, tată; am dejunat adineaori.

— Atunci vom amîna prînzul fiindcă nici mie nu mi-e foame. Dar ce stăm în sală și nu intrăm? Vino pînă la mine căci am să-ți vorbesc ceva prea interesant.

— Voi veni îndată; mă duc mai întîi să-mi las pălăria și să schimb hainele.

— Bine, bine, dar numai schimbă-le mai curînd și nu uita că te aștept.

Și Dăngescu apucă spre camera sa, iar Alexandru, intrînd în a lui, își zise:

,, Ce să aibă tatăl meu de interesant să-mi comunice și prin care dracu întîmplare îl găsesc astăzi așa de vesel și așa de blînd cu mine?… Nu știu ce să crez, clar în fine voi vedea ce este. ”

După aceste cugetări, Alexandru se dezbracă de haine și se acoperă cu altele comode de casă. Cum el nu găsea nici o plăcere în societatea tatălui său, își aprinse o țigară și se lungi pe pat reîncepînd a cugeta profund la scena ce se petrecuse între dînsul și -amanta sa.

Gîndirile îl năpădise pe nesimțite și trecuse o oră aproape fără ca să-și mai aducă aminte de promisia ce dase tatălui său. Acesta, în nerăbdare, nemaiputînd să-l aștepte se hotărî a veni însuși la Alexandru, ceea ce și făcu; dar înainte de a intra la fiul său, socotind că el poate să nu fie în stare convenabilă ca să-l priimească, dete cîteva lovituri la ușă.

— Cine este? strigă Alexandru.

— Eu sunt, Alexandre, răspunse Dăngescu din afară. Poci intra?

— Poftim, tată.

Dăngescu deschide ușa și intră în cameră zicînd:

— Dacă tu nu ai plăcere să vii la mine atunci trebuie să mă deranjez eu.

— Mă iartă, tată, clacă te-am făcut să aștepți. Am avut puțină treabă… citeam niște cîrtii interesante relative la un proces mare pe care-l voi pleda mîine.

— Curios lucru!… nu văz nici o cîrtie pe lîngă tine?…

— Acum le închisei În biuroul meu.

— Și al cui este acel proces mare pe care-l vei pleda mîine?

Alexandru nu găsi un nume așa în pripă și în distracția sa răspunse:

— Pricina Sălcianului, la curte.

— Se vede că aiurezi, Alexandre, zise Dăngescu apă- sînd din sprinceană, ceea ce avea obicei a face de cîte ori auzea lucruri care nu-i aduceau plăcere.

— Auz?… ce zici, tată?

— Zic că aiurezi, fătul meu; îmi spui că mîine vei pleda o pricină mare care este la curte și în urmă îmi zici că acea pricină este a Sălcianului, care s-a hotărît de tribunal numai de trei zile. Ce însemnează aceste distracții?

— Eu am zis ceva de pricina Sălcianului?… Te înșeli, tată.

— Aferim… atîta rămîne acum ca să mă faci să crez că eu m-am zăpăcit… la spune-mi ce ai de nu te mai poci recunoaște?… Îmi vine a crede că ți-ai pierdut capul!…

— Nu e de mirare să fi zis vreo nerozie, căci astăzi sunt cam supărat și m-a apucat o durere de cap strașnică. De aceea, te rog să mă scuzi, tată. Și dumneata poate vei fi fost de multe ori în viață în poziția mea…

— Da, da, am trecut și eu pe aci, zise Dăngescu zîmbind căci el înțelese din supărarea lui că Maria se pronunțase și că-l concediase ca să scape pe tatăl său de la închisoare.

— Poftim, șezi, tată, ca să șez și eu.

— Nu aștept invitația ta; zise Dăngescu puindu-se pe o canapea. Ce păcat de tine, Alexandre, că te învîrtesc afurisitele de femei și te fac să-ți pierzi echilibrul!

— Eu mi-am pierdut echilibrul din pricina femeilor?!.. Să nu crezi aceasta, tată; mai întîi, că pînă astăzi nu s-a găsit nici o femeie care să-mi întoarcă capul.

— Dacă este așa, îmi pare bine că te găsesc solid cu acest sex care ne face să comitem la dobitocii și te admir, Alexandre, căci eu, îți mărturisesc, eram prea slab în tinerețile mele. Poci zice încă că din această pricină m-am însurat cu muma ta. Și dacă astăzi trăim rău nu este vina mea, ci milioanele de capricii ce mi le aruncă în nas pe tot minutul. Cu toate acestea, nu este timpul pierdut și te-aș povățui ca să faci și tu ca mine, căci în fine ești om și prin urmare supus la diferite slăbiciuni. Te sfătuiesc să le întîmpini.

— Ce vrei să înțelegi prin întîmpinarea slăbiciunilor, tată?

— Înțeleg că astăzi sunt într-o vîrstă destul de-na- intată și că nu am alt moștenitor al numelui și al ave- rei mele decît numai pe tine. Aș dori să te văz încă în viață-mi pe drumul de a înmulți numele de Dăngescu prin mai multe creature ce se cer de la tinerețea ta; și crede că aceasta este și va fi singura mulțumire ce hrănesc în sufletul meu.

— Acum înțeleg ce voiești să-mi zici, tată… Dorința dumitale este ca să mă însor?… ei bine, se va întîmpla și una ca aceasta, dar mai tîrziu; am destul timp să aștept…. Sunt încă prea tînăr.

— Ce fel ești prea tînăr?… Un om care apropie al treizecilea an mai poate fi tînăr! ?… Nu cumva aștepți să te însori bătrîn? Tocmai vîrsta ta este cea mai frumoasă pentru însurătoare și nu ar strica să iei o fată pe care am ochit-o și care este avută și de o familie prea nobilă. Cu chipul acesta nu te vei ruina în dreapta și în stînga cu femeile pierdute, precum mi se pare că faci, și vei fi mult mai mulțumit cu nevasta ce-ți propusei căci ea este așa de tînără și frumoasă cît și binecrescută. Spune-mi ce zici?

— Ce să zic, tată, decît că în adevăr propunerea ce-mi faci este minunată, dar plăcere nu am deocamdată pentru însurătoare. Mai tîrziu, vom vedea.

— Nu trebuie să întîrziem, căci fata, care are o mulțime de adoratori, nu crez să aștepte. O asemenea partidă pe care o doresc și o ambiționez nu se prea găsește lesne. Știi ce frumoasă este!… nu-ți poți închipui.

— Am văzut-o și mie nu-mi place.

— Pe cine ai văzut și nu-ți place?

— Pe fata ce-mi propui de nevastă.

— O cunoști?

— Ba bine că nu.

— Curios lucru ca să o cunoști fără să-ți fi spus cine este! Negreșit că ai confundat-o cu vreo alta! Spune-mi, a-minune, care este familia fetei?

— Nu vrei să zici de fata Topleanului?

— Poftim, ce ți-am spus eu că ai confundat-o! Cine-ți vorbește de schiloada Topleanului? Este cu totul alta și se numește Olga, fata Bănobeanului. Ai văzut-o vreodată?

— Da, am văzut-o, dar ea nu poate fi pentru mine, căci este curtată de un general strein care voiește să o la de soție. *

— Acestea sunt numai vorbe, Alexandre. Este adevărat că generalul despre care vorbești frecuentează casa Bănobeanului, dar el nu are nici o vedere de însurătoare și afară de aceasta este și bătrîn coclit.

— Eu am auzit în lume că este amorezat cu dînsa.

— Minciuni și calomnii. Ce afurisită este lumea noastră!… dacă vine cineva într-o casă trebuie să fie și amorezat, ca cum nu ar mai trebui acum să ne intre cineva în casă și să avem prieteni de frica lumei.

— Poate să fie și calomnii, tată, dar îți mărturisesc că acea fată nu-mi place. Am mai auzit că are o mulțime de defecte fizice: se zice că poartă un ochi de sticlă.

— Nu este adevărat, și spre încredințare doresc să te convingi de contrariu prin tine însuți.

— Am auzit iarăși că este prea cochetă.

— Și care femeie frumoasă nu este cochetă?… Cochetăria este o cualitate, iar nu un defect.

— Mie nu-mi plac femeile cochete căci din natură sunt jaluz.

— Aide-de, acum vrei să ceri de la o fată nobilă și trăită în saloanele cele mai strălucite ca să nu fie cochetă. Aceasta este o pretenție absurdă. Femeile modeste nu se găsesc în nobleță, ci numai în plebă.

— Se poate, tată, dar știi că este o vorbă că omul se îngrașă de ce-i place, și eu îți mărturisesc că nu poci suferi ca nevasta mea să fie cochetă.

— Asta este boală cu leac, Alexandre. După ce te vei însura, îți vei forma nevasta după placul tău. Un bărbat dezghețat face tot ce voiește din soția lui.

— Se vede că nu ai văzut-o bine, tată; are gura prea mare, ochii ca de pisică, umblă ca nimenea după pămînt, cu un cuvînt acea fată, orice ai zice, mie nu-mi place și prin urmare nu-mi convine ca să o iau de soție.

— Zi mai bine că nu voiești să te însori. Alexandre, și că, nevoind a face un asemenea pas, îi să găsești o mie de defecte acolo unde nu se aflu. Sunt încredințat încă că de ți-aș propune o zeiță picată din cer îi să-mi zici că are gura întoarsă la ceafă.

— Îmi pare rău că te refuz deocamdată, dar mă voi sili să-ți îndeplinesc plăcerea cînd îmi vei găsi o altă partidă mai convenabilă.

— Ce zici de sora Olgăi, de Eliza? Socotesc că acesteia nu-i poți găsi nici un defect?

— Seamănă întru toate una alteia. Eu nu văz cea mai mică deosebire între dînsele.

— Vezi, domnule, totul în negru, zise Dăngescu schimbînd tonul. Ești făcut ca să mă contrariezi în toate dorințele mele și să aibi o conduită cu mine ca cum ai avea cu un inemic. Acum înțeleg pentru ce dumneata fugi de însurătoare. Nu mai rămîi la îndoială că vreo mojică trebuie să-ți fi pus cîrligul de nas și să-i fi pro- mis marea și sarea. Ce rușine, pentru dumneata, domnule! Din norocire însă sunt aici și nu voi suferi niciodată vreo faptă înjositoare din partea fiului meu care îmi poartă numele.

Alexandru rămîne confuz de cuvintele tatălui său; el crezu pentru un minut că Dăngescu dobîndise vreo știință despre amorul lui pentru Maria și, ca să-i înlătureze orice bănuială, se grăbi a-i răspunde:

— Ai avea toate dreptățile să-mi zici și să faci orice vei voi, cînd aceasta ar fi cauza neînsurătoarei mele. Crede însă, tată, că simț un dizgust mare pentru maritagiu; acest dizgust se poate șterge cu timpul căci mai- nainte de toate suntem oameni și prin urmare espuși varietăței. Așadar, astăzi zic că nu mă însor, mîine poate voi zice contrariul dacă îmi vei propune o fată care să-mi placă.

— Nu-ți va plăcea nici una, căci dumneata ai început să nu mai frecuentezi societățile bune. Te înfundezi, Dumnezeu știe unde, și află, domnule, că fetele nobile și frumoase nu se găsesc în înfundături.

— Acestea sunt numai niște închipuiri, tată, și bag de seamă că pentru mine ai numai de cele rele.

— Și cu toate acestea, pentru a mă convinge, nu aș avea decît să-mi dau puțină osteneală ca să-ți dovedesc culcușurile. Ce ai zice într-un asemenea caz?

— Ca om, nu e de mirare să am culcușuri în mai multe părți, dar nicăiri nu vei dovedi unul stabil.

— Noi nu vorbim de cele zburătoare, ci de cele stabile.

— Atunci sunt gata a mă supune orbește dorințelor dumitale.

— Aceasta ar fi și mulțumirea mea. Dă-mi parola de onoare că te vei ține de cuvînt?

Alexandru ezită de a-și da parola de onoare, dar fiindcă el avea interes de tatăl său ca să scape pe Sălcianu și totdeodată să evite orice cercetări ar avea de gînd să facă și să-i descopere amorul, socoti de cuviință a se sili să amăgească pe Dăngescu, care era o vulpe vicleană și care îl amăgise pe dînsul mai dinainte. În această intenție, el îi răspunse:

— Ce trebuință este ca să aibi parola mea de onoare? Nu este o parolă destul de mare cînd un fiu își la un angajament în fața tatălui său?

— Așa este, totuna face. Ei bine, Alexandre, mîine vom merge împreună la Bănobeanu ca să constatăm din vedere proprie dacă fetele lui au atîtea defecte cîte le atribui. Negăsindu-le nici unul, te sfătuiesc să alegi pe aceea ce-ți va plăcea. Trebuie să îndeplinești o dorință a tatălui tău.

— Nu merg nici la Bănobeanu, nici mă însor cu vreo fată a lui. Acesta este ultimul meu cuvînt.

— Dacă acesta este ultimul dumitale cuvînt, domnule, adecă acela de a nu-mi face nimic pe voie, îți mulțumesc fiu nerecunoscător; vei ști însă că nu voi suferi niciodată a mi se înjosi numele.

Aceste cuvinte ale Dăngescului fură pronunțate cu un ton aspru și amenințător și Alexandru văzu bine că nu știuse să păzească o politică fină, ci se lăsase tîrît de aplecările inimei sale.

Dăngescu se scoală și iese din cameră destul de necăjit și fără a arunca o singură privire asupra lui Alexandru. care, rămîind singur, își propuse a se duce noaptea tîrziu la Maria spre a se înțelege cu dînsa ca să ție cel mai mare mister în întîlnirile lor.

Ieșind în sală, Dăngescu întîlnește pe Bolboacă și îi face semn să-l urmeze.

— Fusei la Alexandru, Neagule, zise el după ce intră în cameră. Am ieșit prea supărat de la dînsul.

— Am observat aceasta, cocoane; vă văz prea aprins.

— Nu voiește să se însoare cu fata Bânobeanului, cea mai frumoasă și cea mai nobilă din cîte sunt în București.

— Mă temeam că va refuza, și dumneata, cocoane, socotesc că nu așteptai un răspuns mai favorabil.

— Acest copil îmi va scurta zilele. Nimic nu voiește să facă din cîte zic. Pare că este un blestem.

— Fata cojocarului este pricina tuturor nemulțumirilor dumitale.

— Mi se pare că acea fată nu strică nimic; din contra, am băgat de seamă că ea s-a purtat nu se poate mai bine și că, în contra așteptărilor mele, i-a dat pas- port.

— Dacă dumneata crezi aceasta, mă iartă, cocoane, că eu nu poci face asemenea.

— Cît pentru aceasta nu mai rămîi la îndoială. Alexandru era trist și pe gînduri încă de cînd intrase în curte; și zăpăcit în punctul că eu îi vorbeam una și el îmi răspundea alta. Ce alta pricină să fie decît aceea că nu a fost bine priimit de fata cojocarului?

— Din cele ce-mi spuneți, îmi vine și mie să crcz ca dumneata, și ar fi bine să-l lăsați ca să-i treacă supărarea. În urmă, aveți timpul să-i faceți propunerea pentru însurătoare.

— Îl voi lăsa. Doresc însă a ști dacă el mai frecuen- tează casa cojocarului și fiindcă tu ești singurul om care te poți vîrî și afla în amănunte cele ce se petrec între dînsul și Maria, să-i priveghezi, Neagule, noaptea mai cu seamă, cînd el trebuie să se ducă la dînsa. Și în urma cercetărilor ce vei face, ne vom consulta asupra măsurilor ce va trebui să luăm ca să sfărîmăm un legămînt ce prevăz că-mi va dezonora familia.

— Vorbiți ca un cancelarist, cocoane, văz din cuvintele dumitale că ai toată dreptatea ca să te temi. Din parte-mi, mă voi sili acum ca și altădată, ca și totdauna, să corespunz dorințelor dumitale. Să nu vă îndoiți un minut că servitorul dumitale nu se va sacrifia trup și suflet ca să îndeplinească tot ce veți porunci. Sunt gata a mă arunca în foc și în apă, de veți găsi de cuviință.

— Numai apa să fie mică și focul stins, observă Dăngescu zîmbind.

— Vă îndoiți de mine, cocoane? zise vătaful de curte plecînd ochii și făcînd o mină tristă ca cum ar fi fost adînc ofensat de cuvintele stăpînului său.

— Nu mă îndoiesc, Neagule, de tine. Dacă-ți zisei aceasta a fost numai ca să glumesc. Ascultă, tu n-ai priimit leafa pe mai multe luni; ai trebuință de bani?

— Da, am trebuință, cocoane, căci i-am cam isprăvit. Nu mi-am priimit leafa de la începutul anului și pe lîngă aceasta am mai făcut și cheltuieli pentru dumneavoastră care se ridic la optzeci și șapte galbeni. Voiți să vă arăt socoteala?

— Nu este trebuință să-mi arăți socoteala. Am deplină încredere în tine. Vrea să zică optzeci și șapte galbeni și cu cincizeci, leafa ta pe cinci luni, fac o sută douăzeci și șapte.

— Ba o sută treizeci și șapte, cocoane, dacă nu mă înșel.

— Așa, ai dreptate, zise Dăngescu calculînd și scoțînd bani dintr-o mobilă. Vino, Neagule, de-ți priimește dreptul.

Neagu înaintează și, priimind în galbeni austriacești ferecați suma ce văzurăm că-i datorează Dăngescu, puse banii la buzunar și se dete la o parte.

Onorabilul vătaf de curte devenise prea econom și prea strîngător de monedă. Evenimentele trecute îl în- țelepțise și îl rafinase ca pe toți calicii ce știu a roade cînd le cade cîte un os în mînă. De aceea și el știu să profite cînd i se prezentă o ocazie atît de minunată. Să nu rămînem dar în mirare aflînd că domnu Neagu Bolboacă avea un capital de cinci mii galbeni ce realizase de cînd intrase în serviciul Dăngescului, pe care-l esploata, în cualitatea sa de vătaf de curte, din toate cheltuielile. Apoi prezente în bani și în bijuterii, precum și alte diferite hoții ce mai făcea și care se iveau pe tot minutul înfățișau acestui mizerabil un capital mare la care și tindea. Domnu Bolboacă cugeta ca îndată bogat și ajuns la cifra de zece mii galbeni să se retragă din serviciul Dăngescului subt un pretext ce va găsi mai nemerit, să-și cumpere o proprietate, să se însoare cu o fată de familie nobilă și cu zestre și să ajungă în fine a trăi în societatea aleasă. Și cîți asemenea lui nu vedem astăzi în saloanele noastre bine văzuți și bine priimiți, ba încă prea adesea lăsînd în urma lor pe oamenii cei mai cumsecade!

După ce numără banii și închise sertarul de unde-i luase, Dăngescu zise vătafului său de curte:

— În seara aceasta să păzești pe Alexandru, și dacă va merge la Maria să vii să-mi dai de știre.

— Prea bine, cocoane; mă voi conforma ordinului ce-mi dai și sper că vei fi mulțumit de mine precum ai fost totdauna.

— Ieșind de aci, vei zice să aducă la masă dacă sunt bucatele gata și să cheme și pe Alexandru.

— Am înțeles, cocoane, zise Bolboacă plecîndu-se și ieșind din camera stăpînului său ca să-i esecute ordinul.

Masa era gata și bucatele asemenea. Alexandru nu voi să mănînce. Dăngescu prinzi singur ca după obicei, dar el nu luă mai nimic din bucate căci îi pierise apetitul din cauza multor supărări ce avusese peste zi. Numai Bolboacă făcu onoare prînzului ca un om ce nu avea altă grijă decît aceea de a-și face starea. El mîncă bine din toate bucatele, le udă cu o oca de vin vechi, și aprinzînd ciubucul se lungi în pat gîndindu-se la espe- diția de noapte.

Mai multe planuri îi trecu prin minte, dar nu găsi nici unul bun ca să privegheze fără a fi văzut. Alexandru trebuia să se ferească și de umbra de om, cugeta el, mai cu seamă din întreținerea ce avusese în acea zi cu tatăl său; apoi descoperirea ce făcuse Maria în grădină cînd era cu dînsul; toate acestea nestîmpărau pe Bolboacă și îl făceau să crează că privegherea lui nu va avea succes. În fine, el se hotărî a pîndi de departe și a avea răbdare să stea nemișcat pînă cînd va vedea pe fiul stăpînului său intrînd la fata cojocarului.

Se făcuse noapte și Bolboacă se consulta încă dacă trebuia să se ducă îmbrăcat precum se afla sau deghizat căci era o lună ca ziua și ar fi putut fi lesne observat. Din întîmplare, el avea un costum țărănesc pe care-l păstra pentru împrejurări. Întrebuințarea lui nu putea fi mai nemerită decît cu această ocazie, de aceea, fără a se gîndi mai mult, el scoase dintr-un sertar o zeghe, o pereche cioareci, un brîu, o pereche de iminei și o pălărie de pîslă. După ce le scutură bine, se îmbrăcă cu dînsele, se privi în oglindă și ieși astfel deghizat ca să-și îndeplinească și această misie după a cărei esecutare urma să mai ciupească cîțiva gălbenași de la stăpînul său. Ieșind pe portița grădinei, ca să nu fie zărit de oamenii casei, își îndreptă pașii spre casa Sălcianului și umblînd pe stradă începu a fluiera și a cânta întocmai ca un om de rînd, ca prin modul acesta să nu deștepte bănuielile, ci să corăspunză ca scrupulozitate costumului ce purta.

Era aproape de casa Sălcianului și Bolboacă nu încetase încă de a fluiera și de a privi luna cu nasul în sus, cînd un om îmbrăcat ca și dînsul îl oprește și îi zice:

— Ce, tu ești, mă Alexe?

Bolboacă, care băgă bine de seamă că întrebarea ce făcea acel om era adresată lui, se făcu că nu-l aude și își urmă drumul. Necunoscutul reluă:

— Dar ce, mă, n-ai gură să răspunzi oamenilor cînd îți vorbesc, ori te gîndești la ocaua lui chir Vasile din colț?

— Nu sunt eu Alexe, mă fîrtate, răspunse în fine Bolboacă cînd necunoscutul se apropie bine de dînsul.

— Hei, și dacă nu ești Alexe, îi fi altul; ce a ieșit de acolo? Tot de ai noștri ești. Nu cumva suntem co- conași ca să ne trebuiască o lună întreagă pînă să ne cunoaștem? Bre, neiculiță, a început să se boierească și calicii! Dar cine dracu să fii, mă vere?

— Iaca sunt și eu un om ca toți oamenii, și ce mai vrei?

— Hi, că miroși de departe a nu fi ca noi toți, sau poate că ai fost odată, dar acum îi fi dat de vreun noroc că prea umbli cu nasul spre lună.

Bolboacă rămase confuz și în mirare de soliditatea cu care țăranul sau mai bine vătășelul îl măsurase din- tr-un instinct cu totul natural. Dar ca om fin și care știa cu cine are a face, căci trecuse și el pe aici, îi răspunse îndată:

— Dar ce, mă, dacă mă uit la lună și nu voi să ascult trăncăniturile tale, crezi că m-am boierit ori că m-am procopsit?… Iaca-na, cît ești de prost; dar nu te gîndești tu că dacă mă uit la lună trebuie să fiu hamo- rezat?

— Și adică în lună îți vezi tu ibovnica? Apoi trebuie să fii un mare găgăuță sau un nebun de frunte.

— Nu, dragă vere, nu sunt nici găgăuță nici nebun, ci m-a înșelat afurisita de ibovnică.

— Ha, ha! și tu îi descînți în lună ca s-o întorci!… Tot bine am zis eu că-ți lipsesc doage.

— Te înșeli, geaba; sunt prea om cuminte, dar știi povestea ăluia că omul supărat nu știe ce face.

— Poate că numai tu nu știi ce să faci cînd ești supărat; eu unul și o mulțime de tovarăși de ai mei știm ce să facem cînd ne apucă necazul de nas.

— Spune-mi și mie, că zău nu știu!

Și zicînd acestea. Neagu începu să sune cîțiva sfanți.

— Mă… că al dracului ai mai fost, vericule. Vezi dumneata, mă întreabă pe mine ce face omul la necaz și el sună sfănțișori pîn buzunare. Brava, ai rîs de mine cumsecade. Geaba că sunt vătășel și paznic pe toată Ba- tiștea, fiindcă tu m-ai întrecut. Apoi clacă ai rîs de mine, trebuie să mă împaci căci altfel se face lucru dracului.

— Hain?… ce zici?… întrebă Neagu cu iuțeală.

— Zic că dacă nu m-îi cinsti cu două ciocane de rachiu și cu o acadea, ne încercăm puterile care din amîndoi este mai vîrtos.

— Vrei să te cinstesc de frică?

— Cine-ți vorbește de frică, ci de bunăvoie.

— Te cinstesc, dar să ne învoim!

— Vorbește și vei vedea că eu sunt băiat bun și că ne învoim lesne. Cînd este vorba de cinste nu sunt anevoie de înduplecat.

— Ia spune-mi cum te cheamă?

— Dar ce nevoie ai să-mi afli numele? ș-apoi la stăi să te văz bine… N-îi fi și dumneata vreun om de ai poliției, care ai venit îmbrăcat tiptil să mă cercetezi, cum și s-a întîmplat mai deunăzi?

Bolboacă își arătă mutra vătășelului și îi zise:

— Mă cunoști?

Vătășelul se uită bine la dînsul și, după cîteva minute de observație, răspunse:

— Chipul dumitale mai-mai că l-am văzut de multe ori, fiindcă-mi este prea cunoscut, dar nu-mi aduc aminte unde… ba, stăi… uite, frate… unde șezi?

— Sunt rîndaș într-o curte boierească.

— Din București ești?

— Ba sunt de la țară. Am venit aici numai de două săptămîni.

— Atunci nu ești cine credeam… m-am înșelat.

— Ai început să mă plictisești cu întrebările zise Bolboacă cu nerăbdare. Ai de gînd să vorbim ce trebuie ș-apoi să mergem la cîrciumă să bem nițel rachiu?

— Ba bine că nu; dumneata te-ai întins la vorbă peste cîmp, iar nu eu.

— Te-am întrebat să-mi spui mai întîi cum te cheamă?

— Ce, nu știi cine este Stănuță vătășelul și baș-paznic de noapte de la un capăt și pînă la celălalt al Ba- tiștei?

— Acum știu, dar pînă aci habar nu aveam. la ascultă, Stănuță, zise el bâtînd pe umărul vătășelului: vrei să cîștigi un sfanț afară de cinste?

— Ba bine că n-oi vrea. Cui nu-i place să cîștige sfanți? Dar degeaba, sunt sigur că nu mi-l dai. Spune-mi ce ceri pe dînsul?

— Am nevoie să pîndesc pe cineva în noaptea aceasta ca să mă încredințez dacă el are obicei să vie la ibovnica mea.

— Hei, ș-apoi?

— Apoi voi să te scutesc în seara aceasta de paza de noapte și să priveghez eu în locul dumitale.

— Priimesc bucuros, că tot sunt ostenit, numai vezi să nu faci istorii cu ibovnicul ibovnicei dumitale.

— Nu avea grijă de aceasta. Socotesc că n-oi fi așa de prost ca să mă dau singur în ghearele pușcăriei.

— Așa crez și eu… Ei, ne-am învoit?… dă-mi sfanțul.

— Poftim. Și Bolboacă scoase un sfanț pe care-l puse în mîna vătășelului.

— Acum la circiumă, strigă acesta.

— Să mergem și la circiumă, zise Bolboacă urmînd pe camaradul său de ocazie.

Era nouă ore și prăvăliile nu se închisese. Circiuma în care intrase vătășelul și Bolboacă era situată într-un colț care avea vedere spre casa Sălcianului și în depărtare de dînsa ca la douăzeci stînjeni. Bolboacă intră după vătășel și se uită cu curiozitate la mai mulți oameni ce se aflau în circiumă. Cum el se convinsese că toți, îi erau necunoscuți, se liniști și se așeză pe o bancă.

— He, băieți, strigă vătășelul: v-am adus un prieten bun pe care-l făcui în uliță.

— Cine este? cum îl cheamă?… strigară mai mulți.

— Este o slugă boierească, răspunse vătășelul ară- tînd pe Bolboacă, dar cum îl cheamă nu l-am întrebat. la spune, mă vere, cum te cheamă?

— Stoica Grăsoiu, răspunse îndată vătaful de curte. Sunt tocmai din județul Ialomița, din satul Țăndărei.

— Uite, frate, și eu sunt din județul hăla, și de Țăndărei nu am auzit vorbind, observă un țigan care în acel minut băuse o oca de vin.

— Se poate, zise Bolboacă fără să se turbure. Dar se vede că nu cunoști bine județul?

— Nu e de mirare, nene Grăsoiu, ori mai bine, nene Stoico… Sunt atîtea sate în Ialomița că nu le mai dai de căpătîi.

— He, jupîn Vasile, la fă-te a ne da o litră la două, dar să fie anason bun că mie nu-mi prea place fitece rachiu.

— Iar îi să te îmbeți, mă Stănuță, zise cîrciumarul turnînd rachiu în două pahare. Apoi paznic de noapte ești tu, ori ce dracu ești? De cînd a înserat, ai băut pînă acum aproape o oca de rachiu.

— Așa beau oamenii cu prieteni și le este bine, măre jupîn Vasile. Eu unul sunt înțesat de prieteni, dar știi tot de cei chiaburi. Ș-apoi cine poate tăgădui că Stănuță vătășelul și baș-paznic de noapte al Batiștei nu este îndelicat ca toată lumea?

— O să-ți dea îndelicatețea pîn piele, zise cîrciumarul puind două pahare cu rachiu dinaintea vătășelului și a lui Bolboacă. Bagă de seamă, mă Stănuță, că n-o să-ți fie a-bună dacă tot urmezi a te îndopa cu anason d-ăsta tarele; o să se aprinză în tine, mă, și o să te trezești, într-o zi albă, mort în coșarca aceea de noapte.

— Nu avea grijă, chir Vasile, că burta mea nu se prea sperie de fitece lucru. În sănătatea dumitale, vere Grăsoiu, și în a dumneavoastră dragii mei sugători de țîță de Dealu cel mare.

Și după ce închină astfel, vătășelul puse paharul la gură și nu-l depărtă decît cînd văzu că numai rămăsese nici o picătură înăuntru.

În acest moment, un om înalt și gros ca de cincizeci ani, acoperit de o cămașă de pînză de casă și încins cu o curea lată de piele, intră în cîrciumă. El își scoase o căciulă de oaie ce purta și înaintă spre cîrciumar:

— Bine te-am găsit, chir Vasile; ce mai faci?

— Uite, frate, Negoiță!… Bine ai venit, Negoiță. Ce, ți-ai împlinit termenul?

— Ba bine că nu l-oi fi împlinit!… zise Negoiță cu un aer de triumf. Apoi eu nu sunt prost ca să stau închis ca păsările și vara. Iarna, de, ca orice om căruia îi lipsește multe…

— Vino să te sărut, Negoiță, zise Stănuță sărind din locul unde ședea. Țop în brațele prietenului tău. Ha, ha, știam eu că oi să te văz; tot cam în luna asta ai obicei să ieși de la umbră.

— Apoi în luna asta este soarele dulce, măre Stănuță, zise Negoiță apropiindu-se de vătășel și începînd a se săruta ca două cunoștințe vechi ce băuse mult timp împreună.

— Dar ce, pe noi te faci că nu ne vezi, Negoiță? întrebă țiganul din Ialomița. Parcă vii cine știe de la ce loc cinstit de nu ne bagi în seamă? Mai hăis încoaci și pe la noi că de, într-un rînd, am fost tovarăși și am trăit cinci luni în pușcărie.

— Mă iartă, mă Sandule, că nu te vedeam, zise Negoiță lăsînd pe vătășel. Apoi de, nu am decît doi ochi și nu puteam să vă văz pe toți. Dar vino să te sărut.

Țiganul se apropie de Negoiță și începu a-l săruta în mai multe rînduri.

— Ho, ho, strigă pușcăriașul. Mai slăbește-mă din dragoste că mi-ai astupat răsuflătoarea. He, chir Vasile, la dă-te jos în pivniță și scoate o vedrișoară de vin negru vîrtos.

— Să trăiască Negoiță!… să nu-i mai putrezească osu, strigă Stănuță bătînd din palme și începînd a juca. Iată un om neprețuit, face toamna cîte o bazaconie, iernează în pușcărie, cîștigă la bani, și-i bea cu prietenii vara.

— Apoi voi sunteți niște proști, mă, strigă Negoiță cu un aer vesel. Uite, cînd ați cunoaște ce este bun, ați face ca mine; știi mă ce este iarna în pușcărie?… Uite, este raiu pe pămînt; îți dă stăpînirea țoale bune, încălțăminte, lemne, luminare, mîncare și tot ce-ți trebuie. Apoi ce viață!… a întrecut și fteatru și lăutari și tot. Eu unul să vă spui drept, cînd n-aș ierna în pușcărie, aș muri fără îndoială… să plătiți mă ca să fiți acolo.

— Dacă este așa, în pușcărie mă duc de iarnă, zise țiganul din Ialomița.

— Așa să faci, Sandule; am vorbit încă cu o mulțime de prieteni ca să fim cu toții. Vezi numai să nu te încurci în vreo dandana mare ca să te osîndească pe mai mulți ani și să te trimiță la ocnă, căci la ocnă nu prea este petrecere ci te dăulă ciocănitura sărei.

— Atunci ce să fac, vere Negoiță, ca să ies din iarnă?

— Ce este mai lesne, mă Sandule; uite ce să faci: cum s-or culege viile, și după ce te-i sătura de cîrnați și de must de la Filaret, să furi vreo găină ori vreun curcan clin curtea vreunuia; dar să faci astfel ca să te vază stăpînul și să reclame. Ori dacă vrei, altceva: în- șală pe vreo femeie cu vreun sfanț sau trage vreo palmă la un vătășel…

— He, mă Negoiță, strigă Stănuță ofensat: mai încet cu palmele… vătășeii, hum… Eu unul aș face lucruri mari.

— Nu te furlandisi, bețivule, căci le-ai mai mîncat tu de multe ori. Nu știi că și eu ți-am dat vreo două în toamna trecută și te-am împăcat cu un pahar de rachiu?

— Dar ce nu am dat jalbă pentru palmele ce mi-ai tras?

— Ai dat, pentru că te-am rugat eu ca să intru în pușcărie, căci altfel habar n-ai fi avut. Și dacă începi să fii ursuz, apoi să știi că nu te cinstesc astă-seară.

— He, he, doar n-îi fi al dracului; tu știi bine că te iubesc, dar de, mă, sunt vătășel și nu voi să se învețe și alții ca să-mi tragă la palme. Aide să ne împăcăm.

Și vătășelul vine de sărută pe Negoiță.

— Stai să ne împăcăm cu vin și slăbiți-mă din sărutări. Uite că vine și chir Vasile. Aide, chir Vasile, mai mișcă-te puțin; prea umbli ca o mireasă.

— Acu, acu; nu vă pripiți.

Circiumarul aduce, ajutat de un servitor, un hîrdăiaș plin cu vin. Stănuță de bucurie îl sare pînă a nu-l depune jos, iar Bolboacă, care pînă aci ascultase în tăcere și își aruncase privirile în mai multe rînduri spre casa Sălcianului, văzînd beția ce urma să se facă, se apropie de vătășel și începe să-i șoptească:

— Ascultă, Stănuță; eu mă duc să pîndesc unde am vorbit.

— Du-te sănătos, Stoico, dacă nu vrei să rămîi ca să bem împreună.

Și zicînd acestea, vătășelul îi întoarce spatele și reunește pe camarazii săi de beție.

Bolboacă plătește cîrciumarului, iese din cîrciumă pe nesimțite și ocolind strada în tot sensul, fără a pierde din vedere casa Sălcianului, începu să strige toată noaptea „cine este acolo”, dar pînda sa rămase fără nici un rezultat căci Alexandru, obosit de atîtea zmăcinări sufletești, se culcase devreme și dormise de un somn profund, astfel că nu se deșteptase decît a doua zi de dimineață.