Mistere din București/Vizitația nopturnă

←Volumul I - Capitul XII - Mîhnire de familie

Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu Capitul I - Vizitația nopturnă

Capitul II - O înțelegere neînțeleasă→

Dăngescu și domnu Lobadă judecătorul aștept pe Alexandru pînă la cinci ore dup-amiază ca să prînzeas- că împreună, dar așteptarea lor a fost vană, căci Alexandru rămăsese lîngă amanta sa pînă la cinci ore și jumătate. Pe la șase ore, el pleacă de la Maria promițindu-i că se va întoarce înserat ca să-i aducă nuvele despre tatăl ei. Maria, Elisaveta și Tincuța îi mulțumesc pentru această binefacere și Alexandru se duce la temniță, unde ajungînd fu introdus în camera îngrijitorului.

Acest foncționar, care cunoștea pe Alexandru și pe familia lui, se scoală îndată ce-l vede și șade în picioare pînă cînd Alexandru îl roagă cu stăruință ca să ocupe un scaun.

— Domnule îngrijitor, doresc să văz pe Sălcianu, zise tînărul Dăngescu.

— Care Sălcianu, cocoane Alexandre? întreabă îngrijitorul.

— Sălcianu cojocarul, care s-a trimis de tribunal chiar astăzi; acela în sfîrșit în pricina omorului unei femei.

— A! îmi aduc aminte. Mă iertați, cocoane Alexandre, dar aici se aduce pe toată ziua o mulțime de individe și nu poci să-i țiu minte pe toți.

— Ei bine, dacă ți-ai adus aminte, trimite să-l cheme încoaci.

Îngrijitorul dispare și se întoarce peste cîteva minute cu Sălcianu, care înainta încet, trist, cu capul plecat și cu lanțurile de picere. Alexandru simți că inima-i se strînge la vederea deplorabilei stări în care se afla tatăl amantei sale. El se scoală și înaintează spre Sălcianu. Sunt zdrobit de durere, domnule Sălciene, îi zise Alexandru. A te vedea suferind o osîndă pe care nu ai meritat-o, o sufăr și eu deopotrivă cu dumneata. Am venit să te văz și să-ți vorbesc; te rog așază-te lîngă mine.

— Îți mulțumesc, domnule Dăngescu; nu voi să șez, căci aceste lanțuri mă țin în sus, cu toate că ar fi trebuit să se lege de gîtul unui om mult mai mare decît mine.

Alexandru pătrunse tot înțelesul acestor cuvinte, carii se aplicau d-a-dreptul tatălui său, dar el nu se supără, din contra, îi vorbi cu aceeași blîndețe.

— Ai toată dreptatea, domnule Sălciene, și te plîng din suflet. Cu toate acestea vei scăpa peste cincisprezece zile; eu mă însărcinez cu aceasta, și fii sigur că în curînd după scăparea dumitale vei avea o fericire la carea nu te aștepți.

— Nu se vorbește de fericiri viitoare unui om nenorocit, domnule Alexandre, mai cu seamă mie care port lanțurile de picioare și care trăiesc în mijlocul omorîtorilor. Această rușine mă va băga în pămînt și prea curînd încă. Este lucrul cel mai dureros pentru un om cinstit de a se vedea pătat de lanțurile temniței.

Sălcianu revinea neîncetat la lanțuri și Alexandru hotărî să-l scape de dînsele. În această intenție el se adresă îngrijitorului care era față:

— Domnule îngrijitor, îi zise el; cine te-a autorizat să pui lanțuri de picioare domnului Sălcianu?

— Să vă deslușesc, cocoane Alexandre, răspunse îngrijitorul cu respect. Suntem impuși de lege ca să punem fiare la toți cîți se trimit aici în pricini de omor. Pe lîngă aceasta, avem ordine esprese de la autoritățile judiciare ca să puie fiare la toți carii se înaintez la temniță; numai cei ce se trimit la casa de popreală sunt scutiți de această povară. Și în cîrtia cu care se înaintează domnu Sălcianu se află scris cuvîntul „temniță”.

— Te crez că ți-ai îndeplinit datoriile de foncționar; cu toate acestea, trebuie să ocrotim pe domnu Sălcianu de o asemenea greutate, și fiindcă nu știu ce trebuie să fac în privința aceasta îți cer povața dumitale. Este foarte lesne, cocoane Alexandre; nu aveți decît să vorbiți domnului vornic al temniței și ceea ce va ordona va fi îndeplinit și necontrolat de nimeni; noi suntem supușii dumnealui. Pe dumneavoastră nu va putea să vă refuze căci îi sunteți rudă și prieten, și afară de aceasta a făcut concesii și altora.

— Îți mulțumesc, domnule îngrijitor, zise Alexandru cu mulțumire; te rog dar să scoți îndată aceste lanțuri și voi veni peste cîteva minute cu vornicu ca să-ți dea autorizația. Socotesc că ai încredere în mine și că vei avea bunătatea să-mi faci această plăcere.

— Mai încape îndoială, cocoane Alexandre!…

Și zicînd acestea, îngrijitorul iese din cameră și se întoarce însuși cu un ciocan și cu o cheie prin ajutorul cărora sfărâmă fiarele cu care era legat Sălcianu. După aceasta, îngrijitorul la fiarele, iese și lasă pe Alexandru și pe Sălcianu singuri.

— Vă rămîi foarte recunoscător pentru această binefacere, domnule Dăngescu, zise Sălcianu cînd își văzu picioarele libere. Dar semnele fiarelor vor rămînea în veci săpate pe vinele carii le-au simțit apăsarea.

— Nu trebuie să te mai gîndești la aceasta, domnule Sălciene, zise Alexandru cu blîndețe. Cîți nu au purtat fiare de picioare și nu le mai simt apăsarea, ba încă sunt mari și tari. Consolă-te dar și lasă-te în sprijinul meu.

— Îți mulțumesc pentru această consolație dar dă-mi voie a te întreba un lucru mai-nainte de a declara da- că-ți priimesc bunătățile.

— De ce nu, domnule Sălciene; esplică-te și-ți voi răspunde.

— Mai-nainte de toate, reluă Sălcianu, află că dacă am priimit cu răbdare și în tăcere să mi se desfacă lanțurile de la picioare prin influența și prin puterea dumitale, este că ai fost constrîns de o datorie pe care ți-o impunea conștiința, și prin urmare ai făcut totul, ba încă mai mult decît credeam; suntem dar chit. Ca să mă scapi de osîndă, peste cincisprezece zile, precum îmi făgăduiși, vrea să zică a-ți rămînea obligat, și pentru această obligație vei dori să aibi un preț; ei bine, un asemenea preț eu nu vi-l poci acorda și prefer a rămînea subt jugul osîndei.

Alexandru nu se aștepta la asemenea cuvinte din partea Sălcianului. Departe de a-l ofensa, îl puse din contra în respect și îl făcu să-și plece capul.

— Te înțeleg, domnule Sălciene, îi zise Alexandru: ai un suflet mare și nobil, de aceea te admir și te respectez. Nu voi să fiu ipocrit; voi fi sincer ca și dumneata: ți-am promis că te scap căci datoria și conștiința, precum ziseși, îmi impun toate acestea, iar nu numai sfărîmarea fiarelor, care este un ce necomplet. Prețul ce zici că-ți voi cere pentru obligația ce-ți fac, aceasta este numai o închipuire a dumitale și ca să mă declar mai lămurit, îți mărturisesc că temerea dumitale nu este întemeiată căci dacă iubesc pe Maria, nu am pentru dînsa decît intențiile cele mai onorabile.

— Domnule Alexandre, amorul și onoarea sunt doi inemici neîmpăcați, și oricît te-ai sili să mă convingi de contrariu, voi fi în neputință de a crede, mai cu seamă că între familia dumitale și a mea este o depărtare ca de la cer la pămînt.

— Voi lua-o de soție, îți jur pe onoare! Orice piedici le voi sfărăma, nimic nu-mi va sta împrotivă.

— Nu este cu putință!… Nu este cu putință, domnule Alexandre!… Aceasta nu o poci crede de ar veni să-mi spuie chiar arhanghelul Mihail.

— Îți mai jur încă o dată pe onoare.

— Este mare onoarea dumitale, dar amorul calcă onoarea în picioare, și prin urmare nu-ți priimesc obligația.

— Nu mai zic nimic, domnule Sălciene, murmură Alexandru mîhnit. Ei bine, eu nu te voi sprijini în procesul ce ai, dar legea va lumina dreptatea și sper că o vei avea, nu de la mine, ci de la lege.

Sălcianu pleacă capul și își șterge două lacrămi ce-i pică din ochi. El văzu bine că a greșit bănuind onoarea tînărului Dăngescu și strîngîndu-l de mînă îi zise:

— Îți mulțumesc, domnule Alexandre, și mă iartă că te-am ofensat. Am fost un biet nesocotit!

— Nu ai de ce să-mi ceri iertăciune, domnule Sălciene; dacă eram în locul dumitale nu aș fi urmat altfel.

— O ultimă vorbă, domnule Alexandre; te povățuiesc, nu ca tată al unei fete, ci ca un prieten care-ți voiește binele: să nu mai iubești pe Maria căci aceasta îți va aduce pieirea; tatăl dumitale ar fi în stare să facă lucruri mari cînd va fi încunoștiințat că voiești să te însori cu o fată de cojocar și mai cu seamă cu a Sălcianului, pe care nu-l poate suferi. Silește-te dar să uiți pe Maria căci aceasta depinde de voința dumitale și trecerea timpului te va face să-ți recunoști greșala, adecă aceea că ai avut orbirea de a te opri un minut lîngă fata unui meseriaș. Tinerețea, domnule Alexandre, conduce pe un om la multe nebunii, și numai prin înaintarea vîrstei se deșteaptă cineva dintr-un vis de iluzii ce se șterge așa de iute ca și cercul după o apă stătătoare, format dintr-o piatră azvîrlită, care rămîne la fund și care nu se mai întoarce niciodată pe locul pe unde a intrat.

— Domnule Sălciene, povețile și esemplele ce-mi dai sunt nu se poate mai bune și mai raționabile, dar ele nu pot produce nici un efect asupră-mi, căci acestea poate mi le-am pus și eu înainte. Hotărârea mea este luată; tatăl meu nu va mai putea fi nici o piedică în dorințele mele. Sunt vîrstnic, am o profesie liberă și bănoasă prin care îmi poci procura esistența cu abondență, am și venitul meu de trei sute galbeni și crez că cu această stare sunt independent și ieșit de subt epitropia părintească. Îmi lipsește Maria cu care aș fi cel mai fericit om din lume. Pentru ce să nu o iau? Pentru ce, din pricina convențelor de familie și de societate, să mă lipsesc de partea cea mai mare și cea mai scumpă a sufletului meu?… Aceasta este întrebarea ce-mi fac neîncetat și răspunsul inimei mele este acela de a trăi cu Maria. Astfel dar, orice ar zice cineva nu ies din ceea ce mi-am propus.

— Văz cu mîhnire, domnule Alexandre, că sunteți nestrămutat în hotărîrea ce ați luat, care, pentru fata mea și pentru mine, ar fi o fericire din cele mai neașteptate. Sunt un om prea simplu pe lîngă dumneata ca să am pretenția să vă fac a-mi asculta povețile. În simplicitatea mea însă socotesc că sunt foarte drepte; cu toate acestea, poate să mă înșel, dar vom trăi și vom vedea. Da, domnule Sălciene, vom trăi și vom vedea că un om hotărît face totul cum îi place, mai cu seamă cînd este independent.

— Să dea Dumnezeu, murmură Sălcianu, plecînd capul ca cum nu ar fi fost sigur de ceea ce zicea.

După această întreținere, Alexandru vecie că nu mai avea nimic de vorbit cu Sălcianu, și fiindcă ora era înaintată, apucă pe bătrînul cojocar de mînă și, strîngînd-o cu putere, îi zise:

— La revedere, domnule Sălciene. Îți recomand curagiu și răbdare multă.

— Cu plecăciune, domnule Alexandre; vă urez toate fericirile din lume.

— Și dumitale asemenea.

Alexandru iese și lasă pe Sălcianu trist și descuragiat. În sală, el întîlnește pe îngrijitor și se adresează către dînsul:

— Domnule îngrijitor, îți recomand cu osebire pe Sălcianu, să-i dai o hrană bună, o locuință cuviincioasă și în sfîrșit să faci cum vei ști mai bine ca să-l mulțumești. Îți voi recunoaște o asemenea îndatorire cu. prisos și mă voi sili cînd se va ivi ocazia să te înaintez în foncție.

— Vă sărut mîna, cocoane Alexandre, zise îngrijitorul plecîndu-se pînă la pămînt. Dorința dumitale va fi îndeplinită și dacă v-aș ruga ceva nu este ca să mă înaintați în foncție, ci să mă țineți în aceea în care mă aflu.

— Ce leafă ai?

— O sută cincizeci lei pe lună.

— Ei bine, dacă ai avea o alta de patru sau de cinci sute lei, nu ai fi mulțumit?

— Să vedeți, cocoane Alexandre; eu mă mulțumesc pe puțin fiindcă nu sunt ambițios, și afară de aceasta m-am obicinuit cu lucrarea de îngrijitor; în altă foncție poate nu aș fi destul de capabil.

— Prea bine, dacă ești mulțumit, nu am ce zice. Eu unul îți promit protecție ori de cîte ori vei veni să mi-o ceri. Cît însă pentru Sălcianu, îți voi recunoaște deosebit și din minutul acesta mă duc la vornic să-i vorbesc ca să-ți dea dezlegare pentru scoaterea fiarelor.

Îngrijitorul se înclină și Alexandru, ieșind din casa îngrijitorului temniței, își îndreptează pașii la vornicul temniței, care era una din rudele de aproape ale Dăngescului.

În momentul cînd trăsura de birjă a lui Alexandru se oprește la scară, vornicul temniței se sculase de la masă și lungit pe o sofa turcească fuma dintr-un ciubuc lung de iasomie. Vornicul temniței, căruia îi zicea domnu Gusescu, era în vîrstă de patruzeci și cinci ani; el purta un cap gogoneț acoperit pe lîngă urechi și pe după ceafă de cîteva șuvițe de păr ce-i mai rămăsese, căci pleșuvise de multă vreme. Niște ochi mici căprui înfundați în orbita lor, din carii cel din dreapta avea la coadă o rană cicatrizată, anunțau viclenia pe care o moștenise de la familie; un nas lung și subțire tăia în linie dreaptă buza superioară ceea ce contribuia foarte mult a da acestui domn un aer de berbec; gura îi era cam strîmbă, poate unde îndrugase prea multe verzi și uscate în viața lui, fața îi era uscățivă și corpul înalt și subțire.

Domnu Gusescu fusese un om prea avut și se trăgea dintr-o familie bună, dar își tocase mai toată starea în vreo trei ani cu loretele din Paris, cu supeurile și cu jocurile la noroc.

Cînd nu-i mai rămăsese nici o speranță și în punctul de a rămînea pe drumuri, se însură cu o fată care avea zestre bună și după însurătoare obținu și postul de vornic al temniței, pe care-l ocupa de mai mulți ani. Domnu Gusescu, de cînd se pusese în capul pușcăriașilor, lumea bîrfitoare îl acuza că îi mergea foarte neted ca șef, și că din cheltuielile temniței își formase un venit ca de la o moșie. Cu toate acestea, cine poate da crezămînt spuselor lumei!

Cînd Alexandru deschise ușa camerei domnului Gusescu, acesta esprimă multă mulțumire văzîndu-l.

— Bine ai venit, vere Alexandre, zise vornicul fără să se deranjeze. Vino de te lungește lîngă mine și să tăiem la lafuri. Ce păcat că nu sosiși cu o jumătate de oră mai-nainte căci am fi prînzit împreună. Sunt singur, mă vere. Pe nevastă am azvîrlit-o la moșie de ieri seara. Ișalà! bașalà!… chef, acum; am rămas flăcău ca tine.

Alexandru se așeză lîngă dînsul și-i răspunse:

— Ascultă, vericule, îți mărturisesc că-ți pizmuiesc fericirea fiindcă eu nu o am, și mi se pare că, în loc să rîdem și să glumim, oi să te anuiezi.

— Iaca-na… De unde mi-ai ieșit și tu anuios?… Ce dracu de le pui toate la inimă?… Dacă tatăl tău este certat cu mă-ta, nu cumva o să-mi stai busumflat pînă se vor împăca?… Ce, mă, tu nu vezi că mai toți bărbații se cert cu nevestele lor?… Aceasta a devenit o generalitate, o modă din care nu trebuie să ieșim, căci altfel, ne-ar crede lumea de niște proști.

— Dar ce, vere, puțină supărare este aceasta pentru un om simțitor?

— Poftim vorbă!… Parcă ceilalți oameni sunt boi și numai tu te-ai găsit mai breaz decît toți. Ce dracu, Alexandre, cui semeni tu așa de liniștit! ?… Atîția ani cît ai șezut în Paris nu ți-au pus pus sîngele în mișcare?… Mai conformează-te și tu cu lumea.

— Ai tot dreptul, vere, ca să-mi zici și mai multe decît acestea. Văz bine că nu ar trebui să fiu așa de liniștit, dar ce vrei să fac; așa-mi este naturelul.

— Minți că nu este așa. Cînd erai mic, ieșai la uliță și începeai să azvîrli cu pietre în oameni; nu puteai sta un minut la un loc. Aceasta va să zică naturel?… Încă odată îți spui că minți, vericule, și tu trebuie să fii amorezat.

— Nu sunt nici amorezat; și mai întîi cînd ar fi una ca aceasta, ar mai ști și alții.

— Negreșit… Iată o bună dovadă… parcă tu faci lucrurile să te vază lumea. Nu mi-ai spus că pe lîngă altele multe ești și misterios?

— Să lăsăm glumele la o parte, vericule; am venit să te rog ceva.

— Roagă-mă, Alexandre, și de-mi va sta prin putință voi face tot.

— Tocmai pentru că-ți stă prin putință pentru aceea mă și adresez dumitale; uite ce este: doresc să dai ordin îngrijitorului temniței ca să trateze bine pe Sălcianu cojocarul, ce s-a arestat de tribunal și să-i scoață fiarele de la picioare.

— Cine este Sălcianu? întreabă vornicul.

— Un biet nenorocit care s-a osîndit pe nedrept de Tribunalul crimenal și pe care-l voi scăpa cînd se va înfățișa procesul lui la Curtea Apelativă.

— Și de cînd ai început tu să compătimești de nenorociți?… Spune-mi drept, ți-a dat parale multe?… Atunci împrumută-mă și pe mine căci astăzi sunt la os. Ieri am cumpărat unei lorete franceze o brățară de două sute galbeni și vreo șase mătăsuri. Mi-am deșertat toată punga și nu mi-a mai rămas în casă decît vreo zece galbeni.

— Nu am luat nici o lescaie de la acel Sălcianu, ve- ricule, căci este un om pe care îl cunosc și căruia îi voiesc binele. Afară de aceasta este și sărac și abia da- că-și încropește esistența de astăzi pînă mîine.

— Dacă este așa, nu mai am ce zice. Îți voi face plăcerea căci am făcut la alții streini, dar încă ție!…

Și zicînd acestea, vornicul se scoală după sofa, vine la o masă și scrie un bilet îngrijitorului temniței prin care îi ordonă să scoată fiarele de la picioarele Sălcianului și să-l trateze bine. După acestea, el sună clopoțelul și un servitor intră în cameră.

— Să dai acest bilet unui dorobanț ca să-l ducă la îngrijitorul temniței, ordonă domnu Gusescu, depunînd biletul în mîna servitorului.

— Am înțeles, cocoane, răspunse servitorul luînd biletul și ieșind din cameră.

— Îți mulțumesc, vere, zise Alexandru vornicului. Îți rămîi foarte recunoscător pentru această îndatorire.

— Pentru puțin, Alexandre. Nu e lucru mare ceea ce făcui; m-a costat numai scularea după sofa și scrierea a trei rînduri.

— Acum te las, vere.

— Ce fel, așa curînd!… De știam că te pierz, mai amînam trimiterea biletului. Ce nerod fusei!

— În toate cazurile nu puteam rămînea mai mult căci nu am prînzit pînă acum și mi-e foame.

— Atunci nu mă poci disputa cu stomacul tău. Du-te de mănîncă și întoarce-te ca să ne preumblăm pe șosea împreună.

— Nu voi putea veni, căci în seara aceasta am treabă; dar mîine, dacă ești acasă, voi veni să prînzim și să fiu al dumitale pentru toată ziua.

— Fie și mîine. Îți voi arăta pe amanta mea, Alexandre; să vezi ce haz are!… este frumoasă ca o cadră și are un spirit de drac.

— Prea te costă bani mulți!

— Apoi cu astfel de femei nu te poți încurca cu nimic.

— La revedere; mîine viu negreșit.

— Adio, vericule; vezi să nu te încurci undeva căci te voi aștepta.

— Fii sigur că mă voi ține de făgăduială.

Alexandru iese și se pune în trăsură. El ordonă birjarului a-l duce la otelul lui Brener. Trăsura pornește și după cîteva minute se oprește dinaintea ușei acestui otel, care se deschidea în fața uliței. Alexandru plătește birjarului și intră în birt ca să mănînce mai mult de trebuință căci apetit nu avea nicidecum.

El se așează la o masă retrasă, care nu era ocupată de nimeni și consultînd carta bucatelor ordonă chelnerului să-i aducă un bulion.

Fiindcă însă pe la birturile nemțești se servează ceva foarte anevoie și chelnerii trebuie să pună cîte zece minute de interval ca să aducă un fel de bucate, Alexandru, care știa aceasta, intră în sala biliardului ca să privească pînă să-i aducă bulionul ordonat. În sala biliardului se aflau o mulțime de greci, nemți și români puțini. Unii citeau jurnale nemțești, căci numai de acestea se aflau acolo, mulți jucau table, domino, cărți și doi inși biliard; între acești din urmă era Neagu Bolboacă, care se vede că încă nu uitase petrecerile trecute. Vătaful de curte se dase plăcerei biliardului cu o veselie nespusă; el bătuse pe adversarul său în mai multe rînduri cînd, aruncîndu-și privirile spre ușa antrelei, vede pe Alexandru. Prezența lui Alexandru în cafenea îl spăimîntă, picioarele-i se-nmoaie și tacul era să-i cază din mînă dacă tînărul Dăngescu, obosit de o asemenea priveliște, nu ar fi plecat în acest moment să-și la bulionul.

„Ce să caute domnu Alexandru aici în cafenea? cugeta el. Un fecior de boier într-o cafenea!… asta nu este lucru curat. ”

— Dar nu joci? îl întrebă companionul său de joc care aștepta de cîteva minute.

— Ai?… Auz?… Ce este?… zise Bolboacă zăpăcit.

— Uite, frate, că nu mai știe ce face. Ce dracu de te-ai amețit astfel?

— Ia ascultă, zise Bolboacă. Fă bine de taci și nu tot îndruga la nimicuri. Spune-mi cunoști pe tînărul acela ce veni la ușă să ne privească? L-ai văzut în sala de mîncare?

— L-am văzut în mai multe rînduri mîncînd aici, și noaptea, pe la douăsprezece ceasuri, vine mai totdauna, dar nu-l cunosc cine este.

— Știi bine că pe acesta l-ai văzut mîncînd aici? Nu te înșeli?

— Tocmai aceasta, că doar nu am avut orbul găinilor.

— Oricum, cîteodată se înșeală cineva și la pe unul drept altul.

— Te-i fi înșelînd tu, iar nu eu. Acum lasă la păcatele pe acel necunoscut și începi de joacă, căci ne trec ceasurile degeaba.

— Iată că joc.

Și zicînd aceasta, Bolboacă reîncepe a juca biliard neînțelegînd cum un fiu de boier venea să mănînce la birt, de vreme ce acasă avea tot ce-i trebuia.

„Îmi pare bine că am mai făcut și această descoperire, cugetă Bolboacă. Cine știe la ce mi-o prinde bine odată! ”

Alexandru mîncă sau mai bine ciugulește din bucatele ce i se aduce. După ce termină prînzul, soarbe de cîteva ori din cafeaua ce i se prezintase, aprinde o țigară de havana, plătește chelnerului, iese din birt și, fiindcă începuse a însera, se duce la Maria pe care o găsește singură împletind la ciorapi.

— Bună seara, Mariuțo, îi zise el cu bucurie.

— Bine ai venit, mulțumi tînără fată, sculîndu-se și lăsînd ciorapul. Te așteptam, Alexandre; muma mea și toți din casă s-au culcat căci erau osteniți, și ieri noaptea nu s-au repauzat decît o oră sau două.

— Și dumneata nu ești ostenită, Mario? Cum de nu te-ai culcat împreună cu ceilalți?… o întrebă el așezîn- du-se lîngă dînsa și sărutînd-o pe frunte.

— Mă gîndeam la dumneata, Alexandre, și cînd te aștept nu mă apucă somnul, nici simț osteneala.

— Buna mea Marie!… Și Alexandru apucă amîndouă mîinile amantei sale și le strînge cu amor.

— Ai fost la tatăl meu, Alexandre? întrebă tînăra fată.

— Am fost, Mariuțo, și vă aduc nuvele bune.

— Vorbește, Alexandre; am nerăbdare să aflu ce face sărmanul meu părinte.

— Să-ți spui, Mario; el este mîhnit ca orice om onest ce suferă o arestare nedreaptă, dar l-am asigurat că va fi liber peste cincisprezece zile, și dacă nu voia să-mi arate că este satisfăcut, cel puțin citeam în ochii lui mulțumirea. Asemenea am fost și la vornicul temniței, care-mi este văr, l-am rugat în favorul părintelui dumitale, și a dat ordin îngrijitorului ca să-l trateze bine, să-i dea o locuință convenabilă, hrană bună, și să facă în fine tot ce-i va sta prin putință ca să-l mulțumească. Vezi bine că numai libertatea îi lipsește, pe care o va avea peste cîteva zile.

— Îți mulțumesc pentru bunătățile ce ai făcut tatălui meu. Muma mea, Tincuța și Stoian se vor simți deopotrivă fericiți cînd le voi comunica aceasta. Dar spune-mi, Alexandre, dacă în întreținerea ce ai avut cu bunul meu părinte ți-a dat să înțelegi că cunoaște amorul nostru?

— Îl cunoaște foarte bine, Maria mea, și poci zice că despre dînsul ne-a fost mai toată întreținerea; i-am comunicat în sinceritate intențiile mele și bătrînul părea mulțumit ascultîndu-mă; cu toate acestea el se îndoia, ca oricare tată, ce nu poate crede, pînă nu vede. În fine, la plecare-mi, m-a strîns de mînă și mi-a mulțumit.

— Îmi pare bine, Alexandre, că amorul nostru nu mai este un mister nici pentru tatăl meu; aceasta îmi ușurează sufletul pentru dumneata și pentru mine, căci acum nu voi fi silită a mai palpita la gîndirea că voi fi espusă curînd sau mai tîrziu a fi dojenită, de cel căruia îi sunt datoare viața.

— Această temere nu-și va mai avea locul, Maria mea, căci în curînd amorul nostru nu va mai fi un mister pentru lumea întreagă. Să treacă aceste cincisprezece zile și alte atîtea și-l vom curona pentru totdauna.

— Numai de nu ar fi un vis fericirea la care mă faci să aspir, Alexandrul meu. Inima mea însă nu știu pentru ce este închisă, tristă; sufletul meu se strînge de cîte ori mă gîndesc la un viitor plin de flori. Mi-e frică să nu fie o prevestire. Dar ce văz, Dumnezeul meu! strigă Maria care avea ochii ațintați pe fereastă.

— Ce este, Maria mea?… Ce te face să tremuri?…

— Scumpul meu amic, zise Maria strîngînd pe amantul său de mînă; văzui o fantomă neagră în formă de om care trecu ca o umbră pe perdeaua acelei ferește. Cine să fie în grădină?… Dumnezeul meu, mi-e frică!

Alexandru se scoală cu iuțeală de lîngă amanta sa și se repede spre ușă strigînd:

— Mă duc să văz cine îndrăznește să ne turbure fericirea; va plăti scump mizerabilul!

— Nu te espune, Alexandre, strigă Maria ieșind după amantul său. Poate să fie vreun hoț și să te omoare.

Alexandru se afla în grădină cu Maria și amîndoi încep să privească cu curiozitate în toate părțile ca să se încredințeze dacă în adevăr pătrunsese cineva în acel loc izolat, dar ei nu zăresc pe nimeni deși ocolesc grădina în tot sensul.

— Nu văz nimic, Maria mea; poate a fost o închipuire.

— O! nu era o închipuire; am deosebit foarte bine acea umbră.

— În toate cazurile, și dacă a fost cineva, a fugit negreșit. Dar mirarea mea este mare căci nu poci înțelege cînd avu timpul să se facă nevăzut așa de curînd.

— Se vede că a fugit în minutul cînd l-am zărit.

— Dar pe unde?

— Neapărat că pe portița grădinei pe unde intrai dumneata, Alexandre.

— Dar ce portița nu este închisă cu lacăt?

— Nu are lacăt, ci o verigă.

— Atunci rămîi aici, Mario; mă duc să văz dacă veriga este pusă.

Alexandru își îndreptează pașii spre portiță și Maria se la după dînsul la oarecare distanță. Cînd era să se apropie, un om care era ascuns în buruieni sare deodată peste portiță și se face nevăzut ca o nălucă. Alexandru și Maria rămîn uimiți la această vedere. În întunerecul nopței ei nu putuse deosebi dacă săritorul fusese un om sau un animal. Maria începe să vorbească după cîteva minute:

— Acum vezi, Alexandre, că nu m-am înșelat. Presupui două lucruri: sau că am fost spionați, sau că vreun tîlhar a voit să ne calce casa.

— Se poate și una și alta, Mario; mă voi încredința însă dacă am fost spionați; mîine voi ști negreșit.

— Dumnezeul meu, ce scumpă este fericirea și cît de spinos este misterul!

— Oricum, fericirea devine mai interesantă cînd ea este ocolită de curse. Rămîne ca să nu dăm într-însele și să le sfărîmăm cînd le vom vedea înaintea noastră.

Alexandru și amanta sa intru în casă unde găsesc pe Tincuța frecîndu-și ochii și căutînd pe Maria. Aceasta îi comunică întîmplarea nopturnă și cîte trei încep a se întreține pînă la o oră înaintată a nopței. Cînd Alexandru vede că a început să se lumineze de ziuă și că nimeni nu mai poate turbura liniștea Măriei, el își la adio de la ținerile fete și pleacă promițîndu-le că va veni seara să o petreacă cu dînsele. După aceasta, Alexandru iese pe portița pe unde intrase și apucă spre locuința sa. Ajungînd acasă el se dezbracă, se pune în așternut și se culcă, dar nu poate adormi căci gîndirea îi era pironită neîncetat la acel om misterios ce sărise pe portița din grădina Sălcianului. Numai pe la șapte ore de dimineață abia putu să închiză ochii.

Să lăsăm pe Alexandru a gusta un minut de repaos și să căutăm pe acel om misterios care cauzase atîta spaimă Măriei și care sărise peste portiță cu iuțeala unui iepure. Nu este îndoială că oricare trebuie să-l cunoască în persoana sau mai bine în individualitatea vestitului vătaf de curte al lui Stamate Dăngescu. Domnu Neagu Bolboacă, fidel îndatorirei ce i se pusese și ce-și impusese el însuși, reușise prin ajutorul iscusințelor sale ca să găsească o gaură pe unde să poată pătrunde în grădina Sălcianului ca să spioneze venirea lui Alexandru. Ajutat de întunerecul nopței și de liniștea ce predomina acea uliță deșartă, Bolboacă avusese timpul ca să facă inspecția casei ocolind-o pîn toate părțile: cînd el băgase de seamă că portița izolată din fundul grădinei avea o înălțime de un stînjen, sărise pe deasupra, intrase în grădină, și ca o șopîrlă se tîrîse pîn burieni pînă ajunse la fereasta camerei care era iluminată. Acolo, el se ridicase puțin și putuse zări pîntre perdele, care nu erau destul de bine împreunate, tot ce se petrecea în cameră fără a fi observat de nimeni. El se pusese la pîndă numai de vreo cîteva minute cînd la marea mirare a sa văzuse pe Alexandru intrînd în casă și așezîndu-se lîngă Maria.

„Drace!… își zisese el; avea dreptate stăpînul meu să presupuie că domnu Alexandru trebuia să aibă un legămînt cu fata Sălcianului, căci degeaba nu voiește să-l scape de la osîndă. ”

După aceste cugetări ce făcuse, Bolboacă nu pierduse din vedere nici una din mișcările lui Alexandru și ale Măriei, și el văzuse cum o sărutase pe frunte, cum o strînsese de mînă și, în fine, cum îi promisese că după liberarea Sălcianului o va lua de soție. El nu voise să știe mai mult căci în cîteva minute aflase tot, și găsind de cuviință a se întoarce acasă, în temerea de a nu fi descoperit, plecase de la pîndă și își îndreptase pașii spre portița izolată. În acel minut, Maria zărise umbra lui fugind pe perdea ca o fantomă și ieșise afară cu Alexandru. Bolboacă, auzind zgomotul ce se făcuse le ieșirea lor, se ascunsese în burieni, și numai cînd se convinsese că fusese zărit și că-l căutau, atunci el sărise peste portiță și venise în fuga mare acasă, unde se închisese în camera sa.

Erau unsprezece ore cînd Bolboacă. liniștit de tur- burările ce întîmpinase în pînda lui, se hotărăște a intra la Dăngescu spre a-i comunica descoperirile ce făcuse în vizitația sa nopturnă.

În această intenție, el iese din camera sa fără ca să facă zgomot, închide ușa cît putu de încet, și începu să suie scara pe vîrful degetelor ca să nu deștepe pe nici un om din casă. Ajungînd la camera stăpânului său, începe să bată ușor la ușă:

— Cine este? strigă Dăngescu dinăuntru.

— Eu, cocoane, răspunse Bolboacă.

— Intră, Neagule, dacă ești tu.

Vătaful de curte intră în cameră și Dăngescu îi zice:

— Dar bine, nu ai de gînd să te duci unde ți-am zis?

— Am fost, cocoane; de acolo mă întorc.

— Ai fost?… ce ai descoperit?

— Am descoperit tot ce trebuia să aflăm.

— Bravo, Neagule; ești un om neprețuit.

— Nu am făcut alt decît să-mi îndeplinesc datoria, cocoane. Astă-seară pe la nouă ceasuri am început a da la tîrcoale pîmprejurul casei cojocarului și nu am putu găsi o gaură măcar pe unde să mă poci strecura: vă- zînd că în zadar m-aș sili ca să caut a intra înăuntru, m-am hotărît să sar pe o portiță ce se afla în fundul grădinei, ceea ce am și făcut și nu am decît să mulțumesc acestei idei ce mi-a venit în minte, căci altfel nu puteam descoperi lucrurile pe care le-am aflat. Am zărit din grădină o odaie în care era lumină; am înaintat pînă la fereastă, m-am uitat pîntre perdele, căci nu erau bine împreunate, și am văzut pe fata Sălcianului singură și împletind la ciorapi, dar drept să vă spui, cocoane, acea fată este de o frumusețe rară și care numai se visează. După cîteva minute, văz pe domnu Alexandru că intră la dînsa, o sărută pe mînă cu oarecare respect, îi spune că a fost la temniță la Sălcianu, că i-a făgăduit să-l scape peste cincisprezece zile, că a vorbit cu vornicul temniței care a scris îngrijitorului să-l mulțumească, și în sfîrșit, că după scăparea tatălui ei o va lua negreșit de soție, căci fără dînsa nu poate trăi. Nu am voit să aflu mai mult și am plecat ca să nu fiu descoperit: abia ajunsesem la portiță că domnu Alexandru și cu fata cojocarului ies afară și încep să caute în grădină; i-am auzit încă vorbind că văzuse o umbră de om pe perdea, și în- țelegînd că pe mine mă caută, mi-am făcut cruce și nici una, nici alta, am sărit peste portiță și am venit într-un suflet pînă aici acasă de frică că să nu mă prinză.

Dăngescu ascultase cu cea mai mare luare-aminte spusele vătafului său de curte și se vedea pe fizionomia lui o roșață grozavă, ceea ce anunța că tot sîngele i se urcase în cap și că era în culmea necazului. El zise după cîteva minute:

— Ticălosul!… nemernicul!… Și zici, Neagule, că i-a făgăduit să o la de soție?… Nu te-ai înșelat?

— Nu m-am înșelat, cocoane; am auzit foarte deslușit cînd îi făgăduia că după alte cincisprezece zile de la scăparea Sălcianului va curona amorul lor.

— Drace!… este cu putință!… mișelul, îl crez în stare să facă o asemenea rușine familiei mele. Acela este de cei cu romanțele în buzunar, de cei cu crucea în sîn și de cei ce fac paradă de onoare și de popularitate. Auzi, popularitate, fiul meu unic care trebuie să-mi moștenească numele, averea, și căruia mă gîndeam să-i dau o fată dintr-o familie strălucită!… Mizerabilul, el nu-mi seamănă în nimic, îmi vine să crez încă că nu este făcut de mine, ci de vreun țigan. Numai Grigore era fiul meu, acela mă iubea, acela nu ținea la femei, rîdea de dînsele, le înșela și le da cu piciorul. Ce nenorocire că l-am pierdut!… De nu era acel ticălos de ofițer care să ție la onoarea sorei sale și să-l omoare în duel, poate l-aș fi avut și astăzi. Tu nu ai cunoscut, Neagule, pe fiul meu Grigore?… Să-l fi văzut ce maniere nobile, ce ifose mari și ce cheltuitor sau mai bine galantom era cu toată lumea. Vezi. acela ar fi ajuns om mare!

— L-am cunoscut și eu, cocoane, și în adevăr era astfel precum îl descrieți. Dar să-i ușureze Dumnezeu țărîna, și dacă binevoiți ar fi bine să revenim la domnu Alexandru și să spuneți ce hotărîți în privința amorului dumnealui cu fata cojocarului. Lucrul îmi pare foarte serios!

— Cine-ți zice că nu este serios!… Această împrejurare mă pune într-o poziție foarte critică. Trebuie cu orice preț să-l desfac de acea fată de meseriaș și pentru aceasta am nevoie de gîndire; la vezi nu ai putea tu să-mi dai vreo povață?

— Eu, cocoane, și de aș voi să vorbesc și să-mi dau opinia, dar poate să nu vă placă și să vă supărați. Nu mă supăr, vorbește: dacă ideea ta nu va fi bună, vom căuta împreună o alta pînă cînd vom izbuti să găsim pe cea mai nemerită.

— Ei bine, cocoane, iată care este ideea mea; după ce m-am întors de la pîndă, m-am gîndit aproape un ceas în odaia mea și am socotit de cuviință că ar fi bine ca mîine să chemați pe fată aici, să-i vorbiți ceea ce veți găsi cu cale, adecă să-și la speranța că ea ar putea lua vreodată pe fiul unui boier, care dispune de viitorul lui și care nu-l va lăsa, cu nici un preț, să facă un asemenea pas. Să-i ziceți ca să-l mărginească de la dînsa. căci altfel Sălcianu va intra în ocnă și că în mîna dumitale stă ca să nu iasă niciodată dintr-însa. Dacă făgăduiește că va mărgini pe domnu Alexandru și că-l va face să nu o mai iubească, atunci tatăl ei va fi liber, și pe lîngă libertatea lui, o veți și înzestra și mărita cu un om cumsecade. Crez dar, cocoane, că orice ați voi să faceți afară de ceea ce vă spusei, nu veți izbuti și lucrul se va complica și mai mult.

— Este bună povața ta, zise Dăngescu după o mică gîndire. Dar este anevoie de a o îndeplini, căci fata nu va veni la mine.

— Să încercăm, cocoane, și ca să nu amînăm mîine să-i trimiteți răspuns.

— Dacă nu vine?

— Atunci urmează neapărat să vă duceți dumneavoastră la dînsa spre înțelegere.

— Ai dreptate. Ei bine, Neagule, mîine să pîndești plecarea lui Alexandru la curtea judecătorească și să te duci la fată să-i spui că doresc să o văz.

— Eu nu mă poci duce în persoană, căci sunt prea deochiat și cunoscut în casa Sălcianului. A face însumi un asemenea comision ar fi nu numai ca să stric totul, ba încă a mă compromite în fața domnului Alexandru și a fi bătut măr cum mi s-a mai întîmplat și altă dată.

— Atunci să trimitem pe un altul.

— Așa se poate. Mă însărcinez eu să caut pe omul ce ne trebuie, dar va trebui să adresezi dumneata două rînduri fetei, căci altfel nu va veni.

— Ce să-i scriu? întrebă Dăngescu.

— Că doriți să o vedeți ca să-i vorbiți și că pentru aceasta o așteptați la ora cutare.

— Dar ea știe să citească?

— Așa crez; mi se pare că a fost și în pension.

— Ei bine, atunci voi face acel bilet.

Și Dăngescu se duce la masă și scrie un bilet Măriei Sălciencei în modul propus de Bolboacă. După ce-l termină, îl strînge și îl încredințează vătafului său de curte:

— Iată biletul! Acum, Neagule, te las să faci ceea ce te va povățui dibăcia ta!

— Crez că voi face tot ce-mi va sta prin putință ca să vă slujesc.

Bolboacă iese de la Dăngescu și se duce în camera sa unde începu a se gîndi profund, ceea ce făcu și stăpînul său pînă să se culce.

Știm că Alexandru venise despre ziuă și că prea tîrziu îl apucase somnul care nu dură decît pînă la unsprezece ore. Alexandru dormea puțin și nu-i prea plăcea să stea acasă. El era neîncetat în mișcare, ziua și noaptea, mai cu seamă că și profesia lui de avocat contribuia mult la aceasta. A fi avocat și amorezat va să zică a-și pierde cineva capul și a fi într-o mișcare perpetuă. Alexandru în adevăr nu mai știa ce face; de aceea, îndată ce se deșteptă la unsprezece ore, se îmbrăcă numaidecît și ieși să-și la dulceața și cafeaua unde va putea. Bolboacă, care îl pîndea de departe, se la după dînsul îndată ce-l zărește ieșind, și se oprește la oarecare distanță cînd îl văzu că intră în grădina Otelului de Europa sau Brener.

„Se vede că acesta este otelul favorit al domnului Alexandru, cugetă Bolboacă. Dar ce idee pe dînsul ca să-l aleagă în atîta depărtare? ”

După aceste cugetări, Bolboacă se pune în sentinelă umblînd împrejurul intrărei grădinei și după o așteptare de trei cuarturi de oră văzu pe Alexandru de departe că iese cu țigara în gură apucînd pe din dos. pe

Ulița franceză. Vătaful de curte se la după dînsul și-l urmărește ca o vulpe pînă cînd Alexandru intră pe poarta curței judecătorești.

„Acum este timpul să încep operația, își zise Bolboacă înturnîndu-se: sunt sigur că el va sta pe la judecătorii cel puțin două sau trei ore. Aide, Neagule, înainte cu Dumnezeu sau mai bine cu dracu; care din doi vor voi să mă ajute”.

Și zicîndu-și acestea, Bolboacă apucă pe diferite ulițe ce le crezu mai scurte pentru a ajunge mai în grabă la casa Sălcianului. Pe cînd umbla, își aduce aminte că în biletul Dăngescului către Maria nu era scris ora venirei ei și că trebuia să o însemneze el. Și fiindcă nu avea de nimeni a se teme, el scoate biletul și un condei de plumb din buzunar și însemnează pe bilet douăsprezece ore și jumătate. După aceasta, el strînge biletul și reîncepe a umbla cu aceeași iuțeală. Cînd fu mai aproape de casa Sălcianului și o zări de departe, Bolboacă se opri îndată și așteptă pe un muncitor ce era în urma lui și care trebuia să treacă pe lîngă dînsul. Muncitorul nu întîrziă de a se apropia de Bolboacă, care îl oprește și îi zice:

— Ia ascultă, creștine; vrei să cîștigi un icosar?

— Cum să nu voi, domnișorule? zise muncitorul scoțîndu-și căciula.

— Uite, nu ai decît să pierzi cîteva minute; este vorba ca să duci acest bilet la casa aceea unde este salcîmul ăla plecat. Ia te uită, îl vezi bine?

— Da, văz salcîmu și văz și casa, răspunse muncitorul arătînd eu degetul.

— Ei bine, cînd vei intra înăuntru să întrebi de domnișoara Maria Sălcianca, și răspunzîdu-ți-se că este acasă, să dai acest bilet în mîna ei și să-i spui că i-l trimite coconu Stamate Dăngescu. Să stai acolo pînă îl va citi și să-i ceri răspuns. Nu uita să-i spui, întîmplîndu-se să te întrebe, că ești slugă în curtea coconului Stamate. Ai înțeles?

— Am înțeles, domnule.

— Poftim acum doi sfanți, și du-te. Cînd te vei întoarce la locul acesta, unde te aștept cu răpunsul ce-ți va da, îmi vei înapoia acești doi sfanți și-ți voi da ico- sarul întreg.

— Am înțeles, domnule, zise muncitorul ducîndu-se iute să-și îndeplinească comisionul.

Bolboacă privește pe muncitor de departe și nu-l pierde din vedere decît numai după ce intră pe portița ce era alături de prăvălia de cojocărie. Zece minute trecu și muncitorul încă nu se întoarce la marea mirare a vătafului de curte care, în nerăbdarea sa, începe să înainteze și să observe cu mai multă băgare de seamă. În fine, după trecerea altor zece minute, muncitorul reapare pe pragul portiței și vine repede spre Bolboacă. Acesta îl întreabă pînă a nu ajunge bine lîngă dînsul:

— Hei, ce ai făcut?

— Am făcut treabă bună, domnule; am găsit pe fată și i-am dat biletul; după ce l-a citit, a început să vorbească încet cu două femei, una bătrînă și alta tânără, ce se aflau acolo, și după vorbă a făcut scrisoarea asta și mi-a zis să o dau lui, coconu Stamate Dăngescu. Poftim scrisoarea și doi sfanți.

— Îți mulțumesc, creștine; acum poftim și dumitale icosarul.

— Să trăiești, coconașule. Dumnezeu să-ți dea tot ce dorești după sufletul dumitale.

Și, zicînd acestea, muncitorul se depărtează.

Bolboacă rămîne cu scrisoarea în mînă, zicîndu-și:

„Ce a dracului este vorba românească!… Și cînd mulțumește cineva pare că înjură. I-am dăruit ticălosului aceluia un icosar ca să ceară de la Dumnezeu să-mi dea după sufletul meu care este plin de păcate. Dar ce-mi pasă. ”

Bolboacă privește biletul ce avea în mînă și vede că este lipit cu un bulin. El avu curiozitatea să citească răspunsul tinerei fete și fiindcă bulinul era încă ud, îl dezlipește binișor fără ca să strice cîrtia, desface biletul și citește rîndurile următoare:

„Vă sărut mîna, cocoane Stamate. Nu știu ce împrejurare vă face ca să mă chemați la dumneavoastră. Ca să îndeplinesc însă dorința, sunt gata a veni la ora ce-mi fixați prin scrisoare, și voi fi însoțită de muma

A dumneavoastră supusă, Maria Sălcianca»

„Ha, ha, va veni în sfîrșit, își zise Bolboacă cu mulțumire. Dar zgripțorița de mumă-sa ce dracu caută cu dînsa!… Cu toate acestea, o voi băga în altă cameră pe timpul cînd fata sa va fi cu stăpînul meu. ”

Bolboacă strînge biletul, lipește bulinul la loc și pornește spre casă cu cea mai mare iuțeală. Ajungînd peste cîteva minute, el intră drept în camera Dănges- cului.

Acesta era singur ca după obicei și aștepta pe confidentul său. Cînd îl văzu intrînd pe ușă, îl întrebă îndată:

— Ce răspuns îmi aduci, Neagule?

— Socotesc că trebuie să fie bun, cocoane, zise Bolboacă prezentînd biletul Măriei.

Dăngescu desface biletul cu nerăbdare, îl citește și zice:

— Îmi scrie că vine cu muma sa la douăsprezece ore și jumătate. Acum sunt douăsprezece și cincisprezece minute. Peste un sfert va fi aici. Bravo, Neagule! Dar cu mumă-sa ce să facem, căci nu-i voi putea vorbi de față cu dînsa?

— Vom zice cuiva să o invite în altă cameră și să-i spuie că voiți să vorbiți singur cu fata.

— Dar dacă nu va voi?

— Cum să nu vrea?… Cineva se pierde într-o casă tie boier și nu prea poate face la marafeturi.

— Ai dreptate, să zici feciorului să aștepte în sală venirea acestor femei; pe cea bătrînă să o bage în salon ca să caște în voie, uitîndu-se la tablouri, iar pe Maria să o introducă la mine. Și curînd, Neagule, căci pot să sosească.

— Numaidecît, cocoane, zise Bolboacă ieșind.

Vătaful de curte cheamă pe un servitor și-i comunică ordinile stăpînului său. Servitorul se pune îndată la postul său și începe să aștepte în liniște venirea femeilor Sălcience. Acestea sosiră peste douăzeci minute. Ele intru în sală, unde găsesc pe servitor.

Elisaveta și Maria erau foarte curat îmbrăcate. Maria avea pe cap o pălărie de mătase verde închis care-i ședea cît se poate de bine, iar fizionomia ei era acoperită de un voal negru ca să nu fie observată de nimeni; o rochie de mătase subțire, de o coloare închisă, era așa de bine tăiată, încît îi desina talia subțire în modul cel mai elegant; adăogînd și o pelerină de mătase neagră ce avea lăsată pe spate și susținută mai mult pe mîini, vom completa toată toaleta tinerei fete. Elisaveta își acoperise capul de un bonet foarte simplu; ea era îmbrăcată cu o rochie de bareș, coloare închisă, și pe da- supra o boccea neagră cu fiori de mătase verde pe la colțuri. În fine, toaleta acestor dame era oarecum modestă în comparație cu a altor asemenea lor, care posedau un venit mult mai mic.

Cînd damele Sălcience intru în sală, încep a se uita pîn toate părțile, și zărind pe servitor înaintez spre dînsul:

— Aici este coconu Stamate Dăngescu? îl întrebă Elisaveta.

— Da, este aici, răspunse servitorul.

— Te rog, domnule, spune-i că a venit Sălcianca cu fata sa după chemarea ce le-a făcut.

— Știu, doamna mea, zise servitorul. Coconu dorește să vorbească numai domnișoarei, fetei dumitale; se vede că are să-i spuie vreun secret. Dumneata, doamnă, dacă nu te superi, fii bună de poftește în salon, ca să stai acolo unde domnișoara, fata dumitale, va veni să te întîlnească după ce va isprăvi vorba ce are cu coconu.

Elisaveta privește pe Maria cu mirare și o întreabă:

— Ce zici despre aceasta, fata mea?

— Zic, mamă, ca să faci dorința domnului Dăngescu. și să te duci să mă aștepți în salon.

— Prea bine, Mariuțo, dacă găsești tu de cuviință…

Servitorul deschide ușa salonului și invită pe Elisaveta înăuntru. Sălcianca nu așteaptă o a doua invitație și intră fără sfială. După aceasta, servitorul închide ușa salonului și se întoarce lîngă Maria:

— Poftiți și dumneavoastră, domnișoară, îi zise el deschizînd ușa de la camera Dăngescului.

Maria intră și Dăngescu, care era întors, se preface a nu băga de seamă, dar el o privește în oglindă și rămîne uimit văzînd că este atît de frumoasă. Maria își ridicase voalul îndată ce intrase pe ușă.

— A! cine este? întreabă Dăngescu întorcîndu-se deodată.

— Maria, fata Sălcianului, pe care ați chemat-o dumneavoastră, răspunse tînără fată cu modestie.

— Dumneata ești fata Sălcianului?… doream să-ți vorbesc.

— Și eu sunt gata a vă asculta, cocoane Stamate.

Dăngescu se așază pe un fotoliu, fără ca să invite pe Maria să se așeze și dînsa. Tînără fată este atinsă de această lipsă de convenență, ceea ce o face să plece capul cu întristare.

— Ascultă, fetico, reluă Dăngescu. Cum te cheamă?

— Maria, domnule, răspunse tînără fată fără a-l mai coconi, supărată fiind de cuvîntul „fetico», care se adresa numai la servitoare, precum se obicinuia atunci.

Dăngescu, ofensîndu-se la rîndul său de cuvîntul „domnule», observă tinerei fete:

— Poate nu știi, fetico, că boierilor nu le zice cineva „domnule”, ci este mai cinstit să le zică „cocoane”: te rog să înveți această cuviință.

— Înțeleg aceasta, răspunse Maria, dar ar fi bine ca și boierii să nu nesocotească pe cei inferiori ca pe niște animale, pe cît timp și inferiorii își au onoarea lor în lume; și unei fete de meseriaș, care trăiește cu averea sa proprie și care se bucură de oarecare independență socială, nu i se zice „fetico“ ca unei servitoare, nici se ține în picioare pe cît timp nu vine să implore ajutorul nimărui. Văz cu destulă mîhnire că nu poci avea mulțumirea de a mă repauza puțin de drumul ce am făcut, și de aceea vă rog să-mi spuneți mai curînd pentru ce m-ați chemat ca vederea mea să nu vă supere mult timp.

Dăngescu rămase uimit de limbagiul ce îi ținuse Maria și la care nu s-ar fi așteptat niciodată. Cu toate acestea, el îi zise:

— Dacă ți-am zis „fetico”, socotesc că nu am făcut nici un rău, și ca să-mi îndreptez greșala. Îți voi zice cocoană.

—Nu pretinz să fiu cocoană: mă numesc Maria, precum v-am spus, și zicîndu-mi pe nume fără domnie și fără coconie, voi fi destul de mulțumită.

— Bine, bine, îți voi zice cum îți va plăcea, reluă Dăngescu care încuviință că în adevăr făcuse o neghiobie. Poftim, Mario, șezi unde-ți va plăcea, și mă iartă dacă nu te-am invitat numaidecât, căci mă gîndeam la altceva.

Maria nu voi să șază și Dăngescu, care pînă atunci voise a-i impune boieria și a o ține în respect, se văzu silit a se scula și a o face însuși a se așeza pe un scaun.

— Trebuie să te repauzezi, îi zise el, căci altfel mă supăr.

— Vă sărut mîna, mulțumi Maria așezîndu-se. Vă rog să mă iertați de supărarea ce v-am făcut. Văz bine că am fost prea importună.

— Este greșala mea, Mario. Și îmi pare bine că ești o fată inteligentă căci altfel nu m-aș fi putut înțelege cum doresc.

— Aștept să-mi vorbiți, cocoane Stamate.

— Ascultă, Mario, cunoști pe fiul meu Alexandru?

La această întrebare. Maria deveni roșie și nu știu ce să răspunză. În uimirea sa, ea murmură cu jumătate vocea:

— Da, îl cunosc, cocoane Stamate.

— Și prin ce întîmplare cunoști pe fiul meu?

— De la o seară de bal mascat, unde mă dusesem de curiozitate cu muma mea și cu vara mea ca să vedem ce este acea petrecere.

— Nu intru În cercetarea a-ți imputa că fetele nu trebuie a se duce într-un asemenea loc; dorința mea este numai ca să aflu despre modul cum ai făcut cunoștința fiului meu și fiindcă aceasta îmi importă, te rog să-mi răspunzi.

— Aveți toată dreptatea ca să găsiți necuviincios ducerea noastră într-un loc ce trebuia din contra să evităm. Socotesc însă că și fete de boieri mari s-au dus să-l vază din curiozitate sau poate și de plăcere, căci masca acoperă tot și depărtează orice comentarii. Noi însă care ne dusesem pentru întîia și ultima oară, mascate, ne-am așezat într-un loc unde am stat toată seara mulțumindu-ne numai ca să privim lumea și să ascultăm muzica. Pe timpul acesta, un domn, pe care nu-l cunoșteam, vine de ne supără, ba încă ne adresează niște vorbe care erau insulte. Domnu, fiul dumneavoastră, care se afla acolo, auzise tot, și găsind că conduita acelui necunoscut era necuviincioasă, ne-a luat partida, a gonit pe insolent și ne-a invitat a ne duce acasă. Noi nu am voit să priimim ca să nu-l deranjăm, dar a stăruit atît că a trebuit să consimțim, mai cu seamă că-i eram recunoscătoare pentru binele ce ne făcuse. Iată, cocoane Stamate, de cînd datează cunoștința ce am făcut cu domnu Alexandru, fiul dumneavoastră.

— În adevăr, nu este de mirare ca să fie astfel precum îmi mărturisești, căci s-au văzut atîtea cunoștințe de ocazie!… Cu toate acestea, dacă nu mă înșel, mi se pare că Alexandru a mai venit în casa dumneavoastră și prea adesea încă: poci ști dar pentru ce găsește atîta plăcere ca să o frecuenteze?

— Nu vă înțeleg bine, cocoane Stamate, răspunse tînăra fată începînd a tremura. Și dacă v-aș putea da oarecare informații, mă văz în neputință de a vi le comunica.

— Atunci va trebui să apucăm pe drumul cel scurt si a-ți declara că cunosc în detaliu totul ce se petrece în casa dumneavoastră. Alexandru te iubește, Mario; știu aceasta de la un izvor sigur. Ți-a făgăduit nu mai departe decît aseară că te va lua de soție și aceasta peste cîteva zile. Crez că nu poți tăgădui.

Maria pleacă capul cu rușine.

Dăngescu urmă

- Am crezut de datoria mea să te chem și să-ți arăt intențiile mele de părinte al lui Alexandru. Ascultă, Mario: o asemenea căsătorie nepotrivită înțelegi bine că nu se poate face nici într-un chip. Nu am decît un singur copil care trebuie să-mi moștenească numele și averea, și acesta este Alexandru. Oricît de fată bună, și de înțeleaptă ai fi, nu poți lua pe Alexandru căci din nenorocirea dumitale ești dintr-o familie… nu ca a mea, și săvîrșindu-se un asemenea maritagiu, nimeni nu mi-ar mai călca în casă, mie care trăiesc cu toată lumea mare.. Pentru liniștea dumitale și a mea trebuie să te hotărăști a depărta pe Alexandru, din casa dumitale; te invit și te rog, Mario, pentru binele dumitale. Socotesc că este raționabil să facem lucrurile înțelepțește și fără zgomot, căci în mîna dumitale rămîne acum ca să fugi de un amor ce, nu poate esista. Îmi promiți că vei depărta pe Alexandru din casa dumitale dîndu-i să înțeleagă că nu-l mai iubești?

Pentru tot răspunsul, Maria începe a plînge și lacrămile ei nu mișcară nicidecum pe împietritul Dăngescu care reluă:

— Nu trebuie să plîngi, Mario, și mai puțin încă pe un om care nu va fi niciodată pentru dumneata, afară numai dacă eu voi fi mort. Spune-mi, îmi promiți că-l vei depărta de la dumneata făcîndu-l să crează că nu-l mai iubești?

Maria își șterge lacrămile și răspunde:

— Îmi cereți un lucru pe care mă simț în neputință de a-l esecuta. Sunt o biată creatură slabă, care am devenit jocul unei soarte nenorocite. Nu voi fi în stare niciodată ca să spui domnului Alexandru o minciună. Dar sunteți părintele dumnealui, puteți esersa toată puterea asupră-i și nu aveți decît să-l mărginiți de a mai veni la mine; din parte-mi, nu voi căuta să-l reîntorc, cum nu am căutat să-l amăgesc. Aceasta este tot ce vă poci promite.

— Îmi pare rău, Mario, că nu mă poci înțelege cu dumneata sau mai bine că nu voiești să mă înțelegi.. Știu că am toată puterea asupra lui Alexandru, dar un tată, oricît s-ar sili, nu ar putea reuși niciodată ca să oprească pe fiul său de a merge la o femeie pe care o iubește. Ca să mă port aspru cu dînsul, aceasta iar nu o poci face căci noi boierii nu suntem ca oamenii ordi- nari să ne batem și să ne insultăm. Ca să-i arăt asemenea că îi cunosc amorul ce are pentru dumneata, ca tată, trebuie să fiu mîndru și să nu-i dau să priceapă că știu niște asemenea lucruri. Vezi bine că a trebuit să mă înțeleg cu dumneata, și crede, Mario, că de vei face ceea ce te rog, spre recunoștință, te voi înzestra și mărita cu vreunul din neguțătorii ce-ți va plăcea.

— Vă mulțumesc, cocoane Stamate, pentru interesul ce luați la viitorul meu. Eu nu mă voi mărita niciodată; știu bine că nu sunt pentru domnu Alexandru și nici că am pretenția ca să mă la de soție, dorința mea însă este ca să mă călugăresc. Crez că aceasta va fi partida cea mai bună de luat și domnu Alexandru se va retrage negreșit.

— Toate intențiile dumitale, Mario, sunt foarte bune și le aprob din tot sufletul, dar cu destulă părere de rău îți mărturisesc că ele nu pot contribui în nimic pentru a sfărîma amorul ce vă leagă. Singurul remediu este a-l depărta dumneata însăți, arătîndu-i, precum ți-am zis, că nu-l mai iubești. În zadar aș căuta alte mijloace, ele nu ar folosi la nimic; acesta este cel mai nemerit și prin urmare aștept răspunsul dumitale hotărîtor. Trebuie să te pronunți, Mario, și este de datoria dumitale ca să-mi redai liniștea pe care mi-ai răpit-o, ascultînd declarațiile și promisiile fiului meu.

— Eu nu v-am răpit liniștea, cocoane Stamate, zise Maria suspinînd. Dumnezeu este martor că eu nu m-am gîndit niciodată, nici nu mi-a trecut prin minte ca să aspir la mîna domnului Alexandru. Sunt gata a mă sacrifia pe mine, viața mea, totul în lume, mă simț însă fără curaj ca să spui o minciună sau mai bine să pronunț niște cuvinte carii mi-ar săgeta inima. Este lesne, cocoane Stamate, de a zice la cineva: să faci cutare lucru!… dar puindu-vă în locul meu, ați putea face aceasta? sunt sigură că nu… Vă mărturisesc dar că nu vă poci îndeplini cererea.

Și zicînd aceste din urmă cuvinte, Maria se scoală după scaun și pleacă capul dînd să înțeleagă printr- aceasta că va fi nestrămutată în hotărîrea sa.

Dăngescu începe să se preumble cu pași iuți în lungul camerei țiind mîinile în buzunarul halatului și cu ochii ațintați pe parchet. După cîteva minute de gîn- dire, el se oprește deodată și ațintează pe Maria:

— Am socotit, Mario, zise el, că vei fi o fată înțeleaptă și de înțeles, dar văz că m-am înșelat. Am crezut că vom regula lucrurile ca să fim mulțumiți cu toții, și iar m-am înșelat. Ei bine, dacă este așa, vei încerca multe nemulțumiri, căci îți jur pe viața și pe onoarea mea că nu voi lăsa cu nici un preț pe fiul meu să facă un maritagiu atît de înjositor pentru familia mea. Văz încă că foarte rău am făcut de am avut în gîndire să scap pe tatăl dumitale de la temniță și să promit aceasta lui Alexandru. Atunci, dar plată pentru plată: Sălcianu va sta în temniță mult și bine și dacă suferă această osîndă este din pricina fetei sale, care nu voiește să îndeplinească cererea voitorului său de bine. Așa, Mario. dacă nu consimți să faci ceea ce ți-am propus, să știi că, pe viul Dumnezeu, tatăl dumitale nu va scăpa de fiarele temniței, care-i sunt legate de picioare.

— Ce auz, Dumnezeul meu!… strigă Maria împovărată. Sărmanul meu tată este cu fiarele de picioare?

— Așa, cu fiarele de picioare, și în mîna dumitale stă ca să-l scapi de rușine și de suferințe.

— Dumnezeul meu, este cu putință! strigă sărmana copilă cu lacrămile în ochi. Vei fi destul de bun ca să-l scapi, nu este așa, cocoane Stamate, dumneata care trebuie să aibi o inimă atît de frumoasă, cît și nobilă ca a domnului Alexandru?

— Da, am nenorocirea să posed o asemenea inimă, zise Dăngescu afectînd umanitatea. Cu toate acestea, cu cît este de bună, cu atît este și de împietrită pentru oamenii carii mă contrariez. Sunt gata să umblu și să fac totul ca să scap pe Sălcianu de la închisoare; îți jur pe onoarea mea. Acum alegeți din două, una; sau depărtezi pe Alexandru în modul propus, sau tatăl dumitale va rămînea cu lanțurile de picioare?

Maria este rătăcită; ea nu știe ce să mai răspunză căci se afla între tată și amant și răspunsul era anevoie de dat. În zăpăceala cea mai mare, puterile o părăsesc și ea cade leșinată pe un fotoliu. Dăngescu o face să respire odicolon și numai după cîteva minute reu- șaște a o face să-și revie în sine. Cînd el văzu tînără fată se dezmeticise din leșin, reîncepu să-i vorbească cu blîndețe:

— Pentru ce ai leșinat, Mario? Pentru ce să-ți faci inimă rea pe cît timp înțelepciunea trebuie să predomine feblețele fizice?… Înțeleg că iubești pe Alexandru, nu mai rămîi la îndoială; dar poate iubi cineva fără a cere ceea ce nu se poate; te-ai putea bucura de dînsul fără a-l lăsa să săvîrșească o faptă pe care nu i-o poci permite cu nici un chip. Ți s-ar ierta orice greșală și de Dumnezeu și de oameni, căci lumea este supusă la mii de feblețe, și asemenea lucruri se văd pe toată ziua.

— Vă înțeleg, cocoane Stamate, zise Maria, sculîndu-se și reîncepînd a plînge. Ce ea ce gîndiți nu va fi niciodată, și cu toate că nu sunt decît o biată fată de meseriaș, dar și meseriașii țin la onoarea lor și mai mult încă decît mulți alții mai mari decît dînșii.

— Se poate, zise Dăngescu strîmbînd din nas. Dar timpul trece și văz că încă nu te-ai hotărît să-mi dai un răspuns mulțmuitor. Ți-am spus să alegi din două una: sau tatăl dumitale scăpat și Alexandru depărtat, sau nu te vei alege nici cu una, nici cu alta.

— Un asemenea răspuns nu sunt în stare să vi-l dau acum: vă cer un termen de douăzeci și patru de ore ca să-mi consult sufletul, după a cărui trecere veți avea răspunsul meu.

— Îți acord acest termen, Mario, dar pînă a nu ne despărți doresc să-ți arăt că datoriile dumitale sunt mai mari către părinte decît către amant. Gîndește-te bine că scăparea Sălcianului stă în mîinile fetei sale, care balansează asupra acestui punct. Tot deodată, te rog să-mi promiți că nu vei comunica la nimeni cele ce s-au petrecut între noi și mai cu seamă nici o vorbă lui Alexandru.

— Vă promit tăcerea cea mai absolută, zise Maria cu lacrămile în ochi și ieșind din cameră.

— La revedere, murmură Dăngescu închizînd ușa după dînsa.

Maria se duce să reunească pe muma sa pe care o găsește în salon așteptînd-o cu nerăbdare și, fără a-i spune nimic din cele ce se petrecuse între dînsa cu Dăngescu, o ia la braț și se întorc acasă fără să schimbe un cuvin: cît ținu drumul.

Elisaveta nu îndrăznise să facă Măriei întrebări căci observase că ea se supără și sărmana mumă iubea pe fata sa atît de mult că nu voia să o contrarieze cu nimic.