Nimfele

 

Bat valuri plescăind în țărmul
Pustiu, și luna-i sus, pe mare...
Pe dună zace cavalerul
Cuprins de leneșă visare.

Ies albe nimfe din adîncuri,
Un văl ușor e a lor haină;
Crezînd că doarme dus voinicul,
S-apropie de el în taină.

Întîia stă, i-admiră coiful
Cu penele strălucitoare,
A doua și-află joc cu lanțul
Și ciucurii la cingătoare...

Și, fulgerînd din ochi, a treia
Îi trage spada sclipicioasă:
Proptită-n spadă mi-l privește
Și-i rîde-n față, drăgăstoasă.

A patra drăgălaș s-alintă
Pe lîngă el, șoptindu-i glume:
— O, de-aș putea să-ți fiu iubită,
Drag făt-frumos din altă lume !

A cincea mîinile-i dezmiardă !
A șasea parcă nu se-ndură,
Sfios s-apleacă și-l sărută
Întîi pe ochi, apoi pe gură...

Șiret, el nu deschide ochii,
Se simte-așa nespus de bine:
Sub farmecul tăcut de lună
Se lasă răsfățat de zîne.