Odiseea/Cartea XVIII

 

Veni apoi un cerșetor pe cale,
Prea bine-n tot orașul cunoscut
Prin groaznicul nesaț al burții sale,
Că-n veci ar fi mîncat și-ar fi băut.
Dar nu era, de-altfel, voinic în șale,
Deși era spătos și nalt crescut.
Iar nume-avea Arneu, c-așa i-l puse
Iubită maica lui cînd îl născuse,
Dar nume prinții aceștia Ir îi dară,
Findcă el ades, trimis fiind,
Umbla alergător cu vești pe-afară.
Acesta deci, ca și-alte dăți venind,
Gonea acum pe-Ulise de la scară,
Din propria-i casă, și-l mustra cîrtind:
„Haid, cară-te din prag! Aștepți tu oare
Să fii tîrît, prin curte, de picioare?
Nu vezi că toți îmi fac cu ochiul semne
Să pui pe tine mîna și să-ți trag?
Ți-aș trage eu chiar fără să mă-ndemne,
Dar mie-a mă certa nu-mi este drag.
Haid, fugi odată, ori ești surd, pesemne,
Și fă-te-n laturi mai curînd din prag,
Că-ți mut cu pumnii fălcile și gîndul!”
Răspunse Odiseu, chiorîș cătîndu-l:
„Ce vrei, nenorocitule, cu mine?
Ți-am zis ceva, și-ți fac vrun rău? Și-apoi
Să-ți dea acești flăcăi cît vreau; e bine!
Eu nu te pizmuiesc. Și pe-amîndoi
Ăst prag ne-ncape prea-ndeajuns, vecine.
La fel sîntem de nevoiași și goi!
Și cum ești tu stăpîn să-mi judeci locul?
Căci zeii sînt acei ce dau norocul!
Iar pentru mîni să știi apoi, nătînge,
Să nu mă prea poftești la harț, cum zici,
Că dacă mă-ndrăcesc, vai, rău vei plînge,
Căci și bătrîn cum sînt, o să-ți ridici
Măselele de jos, umplut de sînge,
Și singur mîne-aș fi pe prag aici,
Căci nu mai cred să te rentorci, nebune,
Și mîne-n pragul ăstei case bune!”
Răspunse Ir cu mînioasă grabă:
„N-auzi, olio, spurcatul de golan,
Cum duruie ca la cuptor o babă!
Acum ți-l prind să-l joc ca pe-un bostan,
Să-i rup toți dinții-n gura lui cea slabă,
Ca porcului ce-l prinzi păscînd prin lan!
C-un om mai tînăr vrei să-ncepi bătaia?
Te-ncinge deci, să vadă ăștia claia!”
Așa deci s-ocărau aceștia-n pragul
Cel larg cioplit, iar Antinou văzînd
Și vrînd să mai sporească-n ei arțagul,
S-a-ntors spre pețitori și-a zis rîzînd:
„Se ceartă doi golani, mai mare dragul!
Un zeu ni i-a trimis! Deci am un gînd:
Acum golanii-s numai la sudalme,
Dar haid să-i facem să se ia la palme!”
A zis, iar ei cu sărituri grăbite
S-au strîns în juru-acelor dezbrăcați.
Și-a zis deci Antinou al lui Evpite:
„Alt gînd mi-a dat prin cap; să-l ascultați
Stau două coșuri bine părpălite,
De capr-acum pe foc, voi dragi fărtați,
De sînge pline și de carne grasă,
Gătite pentru noi, pe azi la masă.
Deci, cel ce-o smulge-a celuilalt măsele
Și-o fi deci mai voinic dintr-ăștia doi,
Mergînd să-și ia pe-oricare dintre ele
Ca dreaptă plat-a-nvingerii-n război.
Și-oricînd va vrea, să aibă toate cele
La masa noastră, iar aci-ntre noi
Să-și bată ca stăpîn el singur pieptul,
Și-a-ntra vrun alt golan să n-aibă dreptul
Răspunse Odiseu, șiret și gata:
„Voi cereți să-și măsoare pumnii săi
Un biet bătrîn, ce mult amar răbdat-a,
C-un om mai tînăr, dragii mei flăcăi?
Dar ce să fac! Măndeamnă blăstămata
De foame-acum să mor aci-n bătăi.
Dar rogu-vă, și să-mi primiți cuvîntul,
Și-ntîi jurați cu toții jurămîntul!
Căci prea mă tem să nu și-l părtinească
Pe Ir acesta dintre voi vrun ins,
Și-așa deci pe nedrept să mă lovească
Cu mîna grea, ca eu să fiu învins
De cestalalt, și-apoi să mă gonească.”
Așa le-a zis, și prinții-atunci au prins
Să jure toți, așa precum dorise.
Și-a zis vorbind și fiul lui Ulise:
„De ai curaj, străine-al meu, și-ți place
S-alungi pe-acest golan, tu fă cum vrei,
Și luptă-te cu el și fii pe pace.
Să nu te temi de vrunul dintre-ahei,
Căci are-apoi cu noi cu toții-a face
Acel ce te-ar lovi. Și n-ai cu ei,
Căci eu te las, și eu sînt gazdă-n casă,
Și și-Antinou cu Evrimac te lasă.”
Așa vorbi și toți au zis că-i bine.
Sărind deci Odiseu și-a-ncins grăbit
Cu zdrențe-acele părți ce-ți fac rușine.
Și-atunci de sub rupturi i s-au zărit
Frumoasele lui șolduri, mari și pline,
Și umeri largi și-un piept de pizmuit.
Și-Atene-aproape stînd mărime-i dete,
Ca mult mai plin și mai voinic s-arete.
Uimire-atunci pe prinți i-a prins deodată
Și-așa zicea vecin cătră vecin:
„Săracul Ir! E lesne-acum s-o pată
Și-ndată-l vom vedea de sînge plin.
Dar el o vru! Căci bune oase-arată
Prin negrele lui zdrențe-acest străin!”
Iar inima din Ir bătea ca ruptă
Și-acum se cam codea să intre-n luptă.
Dar slugii l-au încins, sărind îndată
Și-apoi, și-așa speriat precum era,
L-au dus, împins cu sila, să se bată,
Iar carnea lui pe trup îi tremura.
Văzîndu-l deci cu mintea tulburată,
Îi zise Antinou și-l ocăra:
„Ehei, berbece,-acum ți-ar fi mai bine
Să nu te fi născut, sărac de tine!
Că văd că tremuri ca de-un lucru mare
De-un moș slăbit de cîtă foame-a dus!
Dar dacă-l voi vedea că e mai tare,
Așa să știi, și-i sfînt cuvîntul spus,
Căci lucrul ăsta nu de glumă-mi pare:
Te iau atunci, berbece-al meu, pe sus,
Te-azvîrl pe podul unei năvi boltite
Și-așa-n Epir, să mori, te voi trimite
La regele Ehet — auzi-mi glasul —
Că-i cel mai crud din lume-ntre stăpîni,
Să-ți taie-ntîi urechile și nasul
Cu nemiloasa sabie din mîni,
Și-apoi pe tine-așa ciuntit rămasul
De viu te-arunce ca să-ngrașe cîni!”
A zis, și-un tremur mult mai rău îl prinse;
Dar brînci îi dete-o slugă și-l împinse.
La mijloc stînd, cătau să se-ngrozească
Golanii-acum, privindu-se urît.
Gîndea deci Odiseu: ori să-l trîntească
Ușor izbindu-l scuturat de gît,
Ori tare-odată și-astfel să-l lovească
Încît să-l lase mort numaidecît.
De teama deci că-l vor cunoaște prinții,
Gîndi așa, să-i rupă numai dinții.
Cu pumnul Ir lovi c-o izbitură
În umăr pe-Odiseu, dar năvălind,
Acesta-i dete-n ceaf-o lovitură
Și țeasta se sfărmă sub pumn, trosnind.
Deci sînge-i năvăli lui Ir pe gură
Și-ntins căzu pe spate-apoi icnind,
Deci poc călcîiele-au făcut, iar dinții
Făcură-n gură cioc atunci, și prinții
Cu chiot mare mînile nălțară,
Murind de rîs. Iar Odiseu, tîrînd
Pe Iru de-un picior, l-a scos pe scară
De-a lungul curții lungi și ajungînd
La poartă-n drum, l-a pus sub gard afară,
Cu spatele la gard și ca șezînd,
I-a pus în rîs apoi în mîni toiagul,
Și-așa, privind la el, i-a zis pribeagul:
„Să stai să sperii porcii-aici și cînii!
Să nu mai fii stăpîn cum vruși să fii
Calicilor, căci alții li-s stăpînii!
Și dacă mai dorești, mai poți să vii!”
A zis, și i-a legat de brațul mînii
Urîta traistă care-avea, cred, mii
De petece și-un baier numai nadă.
Și-apoi veni din nou la prag să șadă.
Apoi rîzînd intrau și pețitorii
Și-așa-i urau: „Frumos fu lucrul tău!
Să-ți dea tot bine-n veci nemuritorii,
Căci iată ne scăpași de-acest lingău
Cu gură rea și-umblînd ca roata morii!
Acum noi în Epir la cel mai rău
Tiran, Ehet, pe-o navă-l vom trimite.”
Așa vorbeau cu laude-ntreite.
Deci inima-i rîdea, privind prin casă,
De bunul semn. Deci prinții i-au adus
Și coșul caprei cel gătit de masă
Și două pîni întregi și-apoi i-a pus
În față Amfinom și-o cupă rasă.
„Hai, taică, ia! Iar zeii cei de sus
Să-ți dea măcar de-acum noroc și bine,
Căci mult vei fi răbdat, sărac de tine!”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Cuminte om tu, Amfinoame, pari;
Dar cum să nu, cu-așa de bun părinte!
Că multe bune-am auzit și-atari
De el, c-a fost cu-avere și cuminte
Și multă vaz-avea-ntre cei mal mari.
Și-așa aud, că el îți este tată;
Și pari, cum văd, un om cu judecată.
De-aceea-ți spun și-mi prinde-n cap cuvîntul:
Din cîte se tîrăsc ori suflă foc,
Nimic nu mai hrănește viu pămîntul
Decît pe om mai jalnic dobitoc!
Cît timp îi dă tot numai bine Sfîntul
Și-și mișc-ai săi genunchi din loc în loc,
Nicicînd nu-l vezi să zică el în viață
Că are-n urmă și vrun rău să pață.
Iar cînd seninii zei ii schimbă rîndul
Și-i dau și cele triste, vrînd-nevrînd
Gîndește-atunci amarul său răbdîndu-l,
El sufere, dar ciuda-n el avînd,
Căci gîndu-n om se schimb-astfel cu gîndul,
Ca zilele ce-ntr-una trec pe rînd
Și nu-i o zi cu zi asemănată!
Și eu putui să fiu ferice-odată,
Dar prea făcui lucrări făr’ de-omenie
Și făr’de rost, căci prea mult mă-ncrezui
În multa tinerei etăți tărie
Și-n tată-meu și-n frații ce-i avui.
Nicicînd nu cate omul deci să fie
Prea mîndru-n reaua nedreptate-a lui,
Ci stînd smerit el bucure-se-n pace
De-oricare dar al său, ce Zevs i-l face.
Și cîte văd nedrepte-n casa asta,
Și cîte fac acești nebuni mîncînd
Străine-averi și necinstind nevasta
Acestui biet de om departe stînd,
Pe-a cărui cas-o bate-acum năpasta!
Dar foarte cred că va sosi-n curînd,
Că-i scris așa, și-aproape este foarte.
Vai, facă Zevs atunci să scapi de moarte!
Vai, scoată-te pe-ascuns un zeu pe tine
Din cas-atunci, să nu-ntîlnești pe-acel
Bărbat cînd s-ar întoarce-acasă-n fine!
Căci numai cu omor, nu cred c-altfel
Va da sfîrșit, cînd fi-va iar, vezi bine,
Acasă, certei dintre prinți și el!”
A zis și pentru zei bău cu sete
Și cupa-n mîni lui Amfinom o dete.
Iar el s-a dus cu inimă scîrbită
Și cap plecat, că-n bunul gind al său
Simțea de-acum pierirea cea gătită
(Dar nici așa el n-a scăpat de rău,
Că-n ițe-Atene, cea de mult mîhnită,
Cumplit îl prinse și pe-acest flăcău,
Cînd bunul Telemac sfîrșit îi puse).
Șezu apoi pe-un jelț unde șezuse.
Iar prea-nțeleptei Penelope-i dete
Alt gînd Atene-acum. O prinse dor
Ca prinților din sală să s-arete
Spre-a da nebune-aripi dorinții lor
Și-astfel și-acelei stime-n care stete
La fiu și la bărbat să-i facă spor.
Surîse deci amar și-a zis agale
Evrinomei, bătrînei roabe-a sale:
„Știu eu! Dar astăzi inima mi-o spune
Să ies odată printre prinți și eu
Cum n-am mai vrut! Și-mi sînt o urîciune!
Dar vreau să mai vorbesc cu fiul meu
Și-aminte să-i aduc să nu s-adune
Cu-acești nerușinați de prinți mereu.
Căci el pe față-i linsul lor și unsul,
Dar groapă-n drum îi pregătesc pe-ascunsul
Iar ei i-a dat răspuns grăbita babă:
„Cuminte-a fost ce-ai spus! Deci fă s-ajungi
La fiu, copila mea, cît poți de-n grabă.
Ci-ntîi să mi te speli și să te ungi,
Că prea smolită pari, cu fața slabă,
Cît plîngi de-a lungul nopții celei lungi.
Și-a merge plîns-așa nu se cuvine
Și-i rău și-a plînge-așa mereu, ca tine.
Și-ai mare-acum băiat, frumos la față,
Precum te tot rugai să-l vezi ajuns
Flăcău, al mamei drag, și cu mustață!”
Iar dulcea doamn-așa i-a dat răspuns:
„Să nu-mi mai dai, te rog, așa povață
Să ies cu-obraji spălați și părul uns.
Căci nurii mei i-au stins, bătrîno, zeii
De mult, de cînd e dus Ulis cu-aheii!
Să vie îns-aici Ippodamia,
Te rog, cu Avtonoe, ca să stați
Cu mine-n sală pînă-mi dau solia,
Căci singură să merg între bărbați
Ar fi s-arăt că nu știu omenia!”
A zis, și-apoi cu pașii îndreptați
Spre-odăi la roabe-ajunse-aceasta-n clipă
Și foarte le zorea să plece-n pripă.
Atene cea cu ochi de cucuvaie
Alt lucru născoci acum. A prins
Un dulce somn pe doamn-aci-n odaie,
Durmind în pat cu fața-n sus, și-aprins
Obrazul alb de-o rumenă văpaie,
Iar trupu-ntreg așa de moale-ntins!
Și-i dete-Atene daruri peste fire,
Încît, privind-o, prinții să se mire.
Deci mîndrii-obraji ai feței înflorite
Spălatu-i-a c-un ir nemuritor,
Cu cel ce-și spală dulcea Afrodite
Obrajii ei, oricînd îi vine dor
Să meargă-n hora dulcilor Harite.
Făcu apoi, prin somnul ei ușor,
Să pară mult mai naltă și mai plină
Și alb-așa ca fildeșu-n lumină.
Durmind lăsînd-o deci, zeița merse.
Zbierînd veniră roabele, și lin
Din somn trezita doamn-atunci își șterse
Cu mînile-amîndou-obrazul plin.
„Ah, negreșit, un zeu voi să verse
Asupra mea acest ușor leșin!
Căci de-alte dăți vedenii mă-nspăimîntă.
Ah, dare-ar Artemis, fecioara sfîntă,
Să-mi dea o moarte-așa cu-ncetinelui,
S-adorm odată și să dorm mereu,
Spre-a nu jăli și neștiindu-mi țelul
Jălirii mele-atît amar al meu!
Căci plîng atîtea daruri de tot felul
Ce-avu și-n trup și-n suflet Odiseu,
El cel mai bun și-ntîiul din Ahaia!”
Și-așa-n suspine-a părăsit odaia.
Dar nu mergînd ea sîngură-ntre strînșii
Fruntași din sală, ci urmîndu-i ei
Acele două fete. Și-ntre dînșii
Cînd deci dumnezeiasca-ntre femei,
Sosind, s-opri pe prag și dulce plînșii
Obraji frumoși și i-a ferit de-ahei,
Umbrindu-și-i cu mîndru rourate
Ștergare moi, pe lîngă cap legate,
Și cînd, deoparte și-alta ei, frumoase
S-oprir-acele fete ce le-avea,
Atunci simțiră prinții-un junghi prin oase
Și-n inimi dulce-un dor care-i topea
Și-n gînd doreau, cu multe-oftaturi scoase,
Să doarmă-n pat o noapte lîngă ea.
În mijloc deci acolo-n prag ea dete
Un semn lui Telemac și-a zis: „Băiete,
Tu-ți pierzi și-a inimii și-a minții cale,
Copile-al meu! Căci pînă ce-ai fost mic,
Mai drept aveai cîntarul minții tale.
Acum, cînd ești și mare și voinic
Și-n floarea ta, așa că, stînd pe cale,
Mirați străinii te privesc și zic
C-ai fi copil al vreunui om ferice,
Azi mintea-n cap a prins să ți se strice!
Ce orb ai fost, să rabzi tu să se facă
În casa ta atare lucru rău?
Tîrît, un oaspe! Și lăsat să zacă
La gard acum! Vai, biete-al meu flăcău,
A cui rușine-o fi și-ocară dacă
El moare-acum aci-n palatul tău?”
Răspunse Telemac deci, înțeleptul:
„A ta mînie, mamă, e cu dreptul,
Și nu mă supăr orișice mi-ai spune!
Acum însă pricep și văd și știu
Și cele rele ca și cele bune,
Căci pîn-acum am fost copil brudiu.
Dar nu le pot în cumpănă eu pune
Pe toate, mam,-astfel încît să fiu
Cuminte-n tot ce fac! Că vezi tu doară,
Că răii-acești de prinți ce mă-ncunjoară
Mă fac să fiu cu mințile pierdute
De frica lor, că-s tot de spaimă plin,
Și nu e nimeni, nimeni să m-ajute!
Iar lupta dintre Ir și-acest străin
Și toate cele-n urmă petrecute
Nu prinții le-au voit; eu mai puțin!
Și-a fost mai tare-acest străin de colo.
Ah, dare-ar Zevs și-Atene-a sa și-Apolo
Așa și prinții-aceștia toti să-și lase
Ca morții capul, doborîți de-omor
Prin curte-o seamă și-alții-aici prin case!
Și-așa să se desfacă trupul lor
Bucăți de carne, sub vrun gard rămase,
Cum șade-acolo bietul cerșetor
Ca omul beat grămadă-n poarta curții,
Cu cap plecat pe largul foale-al burții.
Și nici să stea pe tălpi el nu e-n stare
Și nici să se tîrască-n drumul lui,
Acolo unde-ntoarcerea și-o are,
Că teafăr mădular nici unul nu-i
În marele lui trup, ci frînt oricare!”
Așa vorbea și-l ascultau destui,
Dar nu și Evrimac, ce-n capul mesei
Cuvinte-atari spunea-n ăst timp crăiesei:
„Oh, prea-nțeleapt-a lui Icarie fată!
Să poată să te vad-ai noștri-ahei,
Toți cei din Argosul lui las vrodată,
Cu mult ar fi mai mulți atunci acei
Ce-n casă-ți stînd cu mintea fărmecată
Din zori te-ar tot peți! Că-ntre femei
Ești cea dintîi și-n chip și-n frumusețe
Și-n multul duh al minții cei istețe!”
Răspunse Penelope-atunci cuvîntul:
„Vai, zeii-acum în noapte mi-au cuprins
Și sufletul și mi-e pustiu pămîntul,
Și mîndrul trup al meu acum e stins
De cînd aheii-n mal, pîndindu-și vîntul,
Suiți în nave pînzele-au întins,
Plecînd spre Iliu-a pururi blăstămatul
Și-mi duseră-n război cu ei bărbatul!
Dar dacă s-ar întoarce-acum, vezi bine,
Din nou stăpîn să-și fie Odiseu
Averii lui, și-ar fi aici cu mine,
Mi-ar fi mai mare, negreșit, și-al meu
Renume-atunci, și-aici și-n țări străine.
Dar foarte-acum sînt tristă, căci un zeu
Cu mult amar a vrut să mă mai bată!
Și-a spus-o el! Că-ntr-adevăr odată,
Pe cînd porni și el spre-amara-i soarte,
Ținîndu-mi dreapta-n dreapta lui, zicea:
«Nu cred, nevastă, c-or scăpa de moarte
Toți cei ce azi plecăm. Și vei vedea!
Troienii sînt viteji, războinici foarte,
Cu suliți și săgeți, și știu să dea
În plin galop pe iuții cai năvală
Ce-n clipă rupe-o luptă cu-ndoială.
Eu nu pot ști ce sorț din coif voi scoate;
Și pot să mă și-ntorc și pot cădea.
Dar tu pe-acasă să-ngrijești de toate,
Și ca și pîn-acum, de maica mea,
De tata să-ngrijești, pe cît se poate,
Iar cînd pe fiul tău ți-l vei vedea
Flăcău întreg, atunci tu fii nevasta
Cui vrei să fii, și ieși din casa asta!»
Plecînd atunci, așa mi-a zis bărbatul
Și toate cum le-a spus se-ntîmplă dar!
S-apropie-o noapte-n care blăstămatul
Și noul măritiș, cel mie-amar,
Sili-mă-va, nevrînd, să las palatul!
Dar mie lucruri prea ciudate-mi par
Ce văd la voi, și plîng că nu rămîne
Frumosul chip al datinei bătrîne!
Căci cei care pețeau pe-atunci vro fată
Din neam cinstit și bun și deci voiau
Să-și măsure-ntre ei puterea dată,
Ei boi și oi și daruri aduceau
La toți ai fetei, și făceau bogată
Și masa lor, dar dintr-al lor făceau,
Dar nu ca voi, ce mă petiți pe mine
Și stați aici mîncînd averi străine!”
Deci mult se bucura-ndrăznețul rege
Că vrînd să scoată daruri de la ei,
Cu vorbe-atlt de blînde doamna-i drege,
Dar altele gîndind în mintea ei.
Răspunse Antinou: „Dar se-nțelege!
Și cine vrea să-ți dea dintre ahei
Vrun dar, să-l dea cu-ntreagă-i voie plină,
Firește însă, tu să-l vrei, regină!
Căci nu-i frumos cînd omul nu primește
Un dar ce i s-ar da, de-oriunde-ar fi.
Dar noi de-aici, noi nu plecăm, firește,
Din casa ta cît timp nu vei voi
S-alegi din noi pe-acel ce ți-l iubește
Și sufletul și-i demn a le iubi.”
Plăcu ce-a zis. Și prinții-acum pe fugă
Pe-acas-au răpezit pe cîte-o slugă
S-aducă-n grabă daruri potrivite.
Și-aduse Antinou, cu mare plac
Ales, un peplu larg cu-mpodobite
Pe dînsul flori ce-odihnă-n ochi îți fac
Și sponcii de-aur cu frumos sucite
Cîrlige-avînd la el. Iar Evrimac
O salbă de-aur scump cu mari podoabe,
De alb mărgăritar frumoase boabe.
Cu mare trudă făuriți, aduse
Evridamant minune de cercei,
Trei pietre lucii-avînd într-înșii puse
Și dulci lumini plăcute-ardeau în ei.
Pisandru îns-un brîu, cum nu văzuse
Și n-a fost dat mai scump unei femei.
Deci și-alți ahei, cum vru din cer preanaltul,
Căci unii-au dat un dar, iar alții altul.
Iar mîndra doamnă cea bogată-n haruri
Se duse-n rîndul casei cel de sus,
Iar roabele-o urmau cu-acele daruri.
Dar și mai veseli prinții-apoi s-au pus
Pe cîntece și vin și joc de zaruri,
Și-așa făcură chef pînă pe-apus.
Iar cînd a prins pe-afară să-nnopteze,
Trei sfeșnice-au adus să-și lumineze
Și facii-n ele-au pus, amestecate
Cu așchii moi de brad și de curînd
Din lemn uscat cu-arama despicate.
Și-așa steteau acolo luminînd
Deci multe roabe-ntr-una perindate,
Punînd pe foc mereu. Și-atunci, văzînd,
Vorbit-a Odiseu și-a zis: „Copile
A domnului cel dus de multe zile,
Ce stați voi toate-aici atîta claie?
Hai, mergeți la stăpîna-vă-n odăi.
N-aveți de tors, ori de cîrpit la straie,
Și dați prin piepteni lînile țigăi!
Țineți-i de urît la ea-n odaie.
Iar dacă vreu lumin-acești flăcăi,
Eu singur le-o voi face tuturora,
Și chiar de-ar sta să-i prindă și-aurora,
Eu pot să stau cu inimă bărbată,
Că-s om ce poate foarte mult răbda!”
Cu toate-atunci au hohotit deodată
Și una-n rîs la alta se uita.
Urît însă-l mustra din ele-o fată,
Melanta lui Doliu, care era
Frumoasă la obraji (și-a fost, de milă,
Nevestei lui Ulis ca și-o copilă.
Că-n casă-i doamna o crescu de mică
Și-i da mereu și jucării pe plac,
Iar inima-i creștea că se ridică.
Dar ei de doamna și de cîte-i fac
Aști prinți mișei, ei nu-i păsa nimică,
Iar noaptea-n pat dormea cu Evrimac).
Aceasta deci, acolo printre ele,
Mustra pe Odiseu cu vorbe grele:
,,Ești, negreșit, cum văd, lovit de streche
Și scos din minți, sărmane om hoinar!
Că stai pe-aici și umbli-ntr-o ureche,
În loc să mergi să dormi la vrun fierar
Sau undeva-n vrun pod de șură veche!
Și n-ai rușine-atît, să taci măcar!
Ci toci palavre, făr’de nici o teamă,
Aci-ntre mulți și toți flăcăi de seamă!
Ori vinu-ți duse și puțina minte?
Ori poate-oricînd așa ți-e mintea-n duși
De stai vorbind în vînt atari cuvinte?
De Ir ești mîndru poate, că-l bătuși?
Să nu te pomenești că-ți stă-nainte
Un om mai tare și pe-aceste uși,
Cu brațele lui tari cînd te va strînge,
Să ieși zvîrlit în curte, plin de sînge!”
Pieziș privind-o, el în față-i stete:
„Așa-mi răspunzi? Cățea ce mi te-arăți!
Mă duc să spui lui Telemac, voi fete —
De vine-aici, vă taie-apoi bucăți!”
În roabe-atunci cumplită spaimă dete
Că dă pe faț-aceste răutăți,
Căci nu credeau c-a spus numai din gură.
Și-așa plecînd, un gol în jur făcură.
Deci singur stînd la sfeșnicele-aprinse
Privea la ei, ce spun, ce gînduri coc,
Și rele planuri el în suflet prinse
Cari toate se-mpliniră dintr-un loc.
Atene însă tot mereu împinse
Și-aici pe prinți să-l ia-n bătăi de joc,
Spre-a tot îngrămădi mereu otravă
În mîndrul Odiseu cel plin de slavă.
Deci zise Evrimac cu gura plină,
Și-un mare hohot el stîrni-ntre ei:
„Voi, prinți ce stați de strălucită cină!
Acest stăin eu cred că e de zei
Adus aici, căci dulcea-ne lumină
N-o dau aceste facle, frați ai mei,
Ci trupul strălucit al lui și țasta
Ai cărei peri sînt mulți ca-n palma asta!”
A zis, și spre-Odiseu și-a-ntors cuvîntul:
„N-ai vrea, străine, slugă să te bagi?
Și nu ca să lucrezi din greu pămîntul,
Ci alte lucruri, ție poate dragi —
La garduri sparte, pe-unde bate vîntul,
Tu spini din deal cu sarcina să-i tragi.
Și-ți dau mîncare cîtă-ți stă nainte
Și-un rînd de haine-ți dau și-ncălțăminte.
Dar tu, deprins cu relele odată,
Nu cred c-ai vrea de lucru să te-apuci,
Ci-avînd o burtă-n veci nesăturată,
Îți place-așa să vii și să te duci,
Cerșind la prag ici-colo vro bucată
Și-așa mergînd să umbli și să-mbuci!”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvîntul:
„Ei, Doamne, Evrimac! De-ar da preasfîntul
Să stăm noi doi pe-o pajiște-mpreună
Pe miezul verii, cînd e multă zi,
Iar eu să am în mîni o coasă bună
Și tot așa și tu, și-am flămînzi,
Dar pînă pe-nnoptat și-apoi pe lună
Flămînzi și morți de trud-am tot cosi,
Și luncă-n fața noastră, multă luncă,
Vedere-ai tu atunci de-s bun de muncă!
Și-apoi de-ar fi să mîi cu boii plugul,
Și mari și buni și vrednici amîndoi,
Sătui de iarbă și vădind belșugul
Puterii lor, și deopotrivă boi
La vîrstă și puteri și dîrzi cu jugul,
Și-un loc de patru fălci mi-ai da apoi
Să-i pui ca brazde negre să-mi răstoarne,
Vedere-ai tu de știu s-apăs pe coarne!
Iar dacă azi ar da, pornind Cronide
Război pe undeva, iar tu mi-ai da
Un scut și două lănci să pot ucide
Și-un coif de-aramă, bun, care mi-ar sta,
Atunci tu m-ai vedea cum știu deschide
Prin șiruri drum și cum mă știu lupta.
Și n-ai mai rîde ca să-mi faci dojană
De foamea mea și traista mea golană!
Dar foarte-obraznic ești și crud din fire
Și crezi c-ai fi vrun mare printre-ahei
Și-un nu știu ce, că poți aci-n neștire
Să rîzi de noi, cei slabi și puțintei.
Dar ian s-auzi de-a lui Ulis sosire,
Să-l vezi aici, așa precum nu vrei;
Cît sînt de largi, prea strîmte-ar fi să-ți pară
Aceste uși, fugind prin tinzi pe-afară!”
L-a prins atunci o vînătă mînie,
Și-i zise Evrimac, pieziș privind:
,,Sărace om! Cu ce obrăznicie
Te-arăți aci-ntr-atîția flecărind!
Și nu te temi! Dar n-o să-mi scapi tu mie!
Ești poate beat, ori poate-așa te prind
Călduri, să toci prostește cîte toate!
Ești mîndru c-ai bătut pe Iru, poate?”
Zicînd, a ridicat mescioara goală,
Și-Ulise-atunci fugind s-adăposti
La gleznele lui Anfinom, în poală.
Mescioara pe păharnic îl izbi
La brațul drept, așa că larga oală
I-o sparse-n mîni și vinu-l risipi.
Deci făr’de veste-așa lovit cu răul,
Țipînd căzu cu fața-n sus flăcăul.
Toți prinții-atunci cu zbierete din gură
Umpleau palatul și zbierau astfel
Că nu se-nțelegeau, și-așa-ncepură:
„Cum n-a pierit pe-airi acest mișel,
Și vine-aici să facă-ncurcătură!
Că iat-acum ne batem pentru el,
Și nici n-avem plăcere-acum de masă!
Așa-i unde-i stăpîn un slab în casă!”
Vorbind strigat-a Telemac cuvinte:
„Sînteți acum nebuni, ori ce-i cu voi?
Că nu vedeți nici ce vă stă-nainte
De beți și de-mbuibați ca niște foi!
Ah, negreșit vrun zeu v-a scos din minte!
Dar stați de-ospăț în pace-acum, și-apoi
Plecați, de vreți, ori stați de vă mai pasă,
Dar eu pe nimeni nu-l alung din casă!”
Cu dinții-atunci ei buzele-și mușcară,
De ce-ndrăzneț vorbea cu ei aici.
Vorbi deci și-Amfinom: „Să nu vă pară
Nici grea această vorbă, dragi amici,
Că dreapt-a fost, deși i-a fost amară!
Deci nu mai huiduiți pe slugi și nici
Pe-un biet străin ce vine și rămîne
Cerșind un loc de stat și-o biată pîne!
Dar haid, Muliu, și dă din nou cu plinul,
Și-așa-nchinînd, cînd toți vom fi sătui,
Vom merge-acasă toți! Deci dați cu vinul!
Pe-acest străin și om al nimănui
Să-l culce Telemac aici. Străinul
De el a fost adus și-i oaspe-al lui.”
A zis și le-a plăcut. Și sprinten slugă
Al ăstui Amfinom, Muliu, în fugă,
Umplu prin cupe dulce vin și stete
In fața fiecărui dintre ei
Și-a fiecărui cupă-n mîni i-o dete.
Deci după ce-nchinară pentru zei,
Bău tot insul dup-a gurii sete.
Iar cînd au fost sătui apoi și grei
De-a bea mereu din vinul lor cel dulce,
Au mers pe-acasă toți ca să se culce.