Odiseea/Cartea XVII

←Cartea XVI

Odiseea de Homer Cartea XVII

Cartea XVIII→

Cînd zorile-nfloriră răsăritul
A doua zi pe cer, atuncea dar,
Opinci legîndu-și Telemac, iubitul
Copil al lui Ulis cel plîns amar,
Și-n dreapta apucînd apoi cumplitul
Cotor al lăncii-a zis cătră purcar:
Iubite,-acum eu plec, și plec anume
Să vadă mama că-s întors din lume,
Căci nici nu va-nceta să fie-o pradă
Plînsorii ei și jalei, pînă cînd
Nu sînt sosit la ea ca să mă vadă.
Iar ție-ți poruncesc, și fă curînd,
Și ia pe-acest nenorocit și-l adă
Devale-ntre popor, că la flămînd
Îi dă și-aici și-aici și-ntr-altă casă
Atît pe cît al milei bold îl lasă,
Și pîne-n sac și vin în ol oricine —
Că vezi și tu că nici eu n-am puteri
Să iau la noi pe-orice străin ce vine,
Căci însumi am destul de mari dureri.
Iar dacă el s-ar supăra pe mine,
Eu ce să-i fac! Nu-s toate după vreri.
Eu spui ce-i drept și n-am gîndiri ascunse!”
A zis, iar Odiseu așa-i răspunse:
„Dar nici nu stăruiesc să stau pe-afară,
Căci mulț mai bun e pentr-un om sărac
Cerșitul prin oraș decît la țară;
Acolo-mi dă tot omul după plac.
Căci nu sînt om în vîrsta cînd să-mi pară
Că lesne-ar fi și treburi să mai fac
La stîni, așa precum stăpînul cere,
Să-i fiu și lui și mie spre plăcere.
Deci du-te sănătos! Și-apoi pe mine,
Îndată ce-o să mă-ncălzesc la foc
Și-o fi spre-amiazi mai cald, ăst om de bine
Cui datu-i-ai poruncă, el pe loc
Aduce-mă-va-ncet; că nu-mi prea vine
Să plec pe frig, în zori, făr’ de cojoc
Căci foarte-am hainele pe mine sparte,
Și-apoi de-oraș spuneați că-i cam departe!”
A zis. Iar Telemac porni la vale
Cu pași grăbiți, și pentru prinți avea
Cumplite sorți în fundul minții sale.
Sosind acasă deci, el își ducea
Să-și razime de-un stîlp al naltei sale
Frumoasa lance, și trecînd mergea
În fund spre-odăi. Bătrîna doică fuse
Ea cea dintîi din toți care-l văzuse,
Pe cînd punea pe scaune-n cămară
Lăicere mîndre și frumoase piei.
Plîngînd s-a dus la el, și s-adunară
Cu grab-apoi și roabele femei
Și mult pe mîni, pe cap, îl sărutară.
Ieși la urmă din iatacul ei
Și maică-sa, părînd la chip, mîhnita,
Diana-n mers și-n farmec Afrodita.
Văzîndu-l deci ea și-l cuprinse-n brață
Și-uda cu lacrimi mari ai feței crini,
Și mult îl săruta pe cap, pe față
Și pe-amîndouă dulcile-i lumini.
Și ca pe unul mort, întors la viață,
Așa-l privea cu ochii ei cei plini
De zîmbet cald, și-a zis: „Venit-ai oare,
Venit-ai, dulce-al maicii tale soare!
Că nici nu mai credeam eu asta, biata,
Că am să te mai văd și că mai ești,
De cînd plecași pe-ascuns cu-ntunecata
Corabie-a ta la Pil s-agonisești
Cu truda-n lume știri ce-ți face tata.
Dar spune-acum, ce-aduci de-acolo vești?”
A zis, și i-a răspuns așa flăcăul:
„Vai, nu-mi mai răscoli degeaba răul
Și nici în plîns nu-mi ceve-o nouă vamă.
Cînd eu de-o moarte rea de-abia scăpai
Ci-mbracă-te frumos și du-te, mamă,
Cu fetele-n iatacul tău ce-l ai
Și zeilor din cerul cel de-aramă
Tu roagă-te, că jertfe-o să le dai,
Că doar vor da și-o clip-a răzbunării.
Eu merg acum în sfatul adunării
Să chem și pe-un străin venit cu mine
Din Pilos pîn-aici, că l-am rugat
Pe soțul meu Pireu să-l ia la sine
Și pînă să mă-ntorc pe la palat
Din cîmp, să-i dea-ngrijiri cum se cuvine.”
Și făr’ de-aripi a fost cuvîntul dat.
Că-ndată ce ieșit-a din odaie,
Ea-n grabă se găti, luînd o baie,
Și-ntr-alte haine-n sfîntă rugăciune
Jura mari jertfe zeilor stăpîni,
Că doar ar da ca Zevs să se răzbune!
Iar el ieși pe drum, c-o lance-n mîni,
Și-urmat de doi, și mîndri de minune,
Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții,
Și stînd priveau mirați la el drumeții.
Și-n jurul lui toți prinții s-adunară
Cu multe vorbe dulci ca de femei,
Ci-n gînd purtîndu-i ura lor amară.
Dar nici nu stete mult aci-ntre ei,
Ci merse unde vechii s-așezară,
Și-Antip și Mentor și-Aliters, acei
Ce-amici au fost de mici cu-al său părinte
Și foarte deci și-acum luau aminte
Cum el spunea de drumul ce-l făcuse.
Dar iată că sosi Pireu cu-acel
Străin, pe care-n gazdă el și-l duse.
Sări deci Telemac și-a mers la el,
Să-ntîmpine pe-acel străin. Și-i spuse
Pireu dintîi, mai grabnic om, astfel:
„La mine-acasă roabe tu trimite
Să ia ce-ți dete Menelau, iubite!”
Răspunse Telemac atunci: „Piree,
Nu-i vreme-acum să mai trimit femei,
Căci nu pot ști sfîrșitul ce-o să ieie
Aceste stări. De-i scris ca ăști mișei
Pe-ascuns în casă moartea să mi-o deie
Și-apoi să-mpart-averea mea-ntre ei,
Mai bine să te bucuri tu de ele
Decît vrun răpitor al vieții mele.
Iar dac-apoi eu însumi voi răpune
Pe prinți, atunci cînd eu voi fi voios,
Voios atunci tu-n mînă mi le pune!”
A zis, și-apoi cu-acel nenorocos
Proroc străin porni-nțeleptul june.
Sosind deci și-n palatul cel umbros
Si dîndu-și jos frumoasele mantale.
Le-au pus pe-o banc-a-ncăpătoarei sale
Și-n mîndre băi intrînd, făcur-o baie;
Iar după ce s-au uns și-n spate-au pus
Mantale moi de pănură țigaie,
Ieșind ședeau pe bănci cu spete sus.
Cu alb lighean de-argint veni-n odaie
O fat-apoi și apă le-a adus
In foarte mîndre de-aur ibricele,
Turnîndu-le pe mîni ca să se spele,
Și-ntinse-n fața lor apoi o masă.
Venind găzdoaia, pîne-aduse ea.
Puind mîncări mai multe cîte-n casă
Le-avea-n dulapuri gata, și-i poftea.
Iar mamă-sa, pe-un jelț a ei retrasă
Spre fundul salei celei largi, ședea
Torcînd din furcă-n fir supțire lîna,
Iar ei mîncau rupînd fripturi cu mîna.
Și-a zis crăiasa printre-oftaturi grele:
„Acum eu deci, suindu-mă-n iatac,
Culca-mă-voi, că doar o să mă-nșele
Un somn în patul, dulce Telemac,
Cel vecinic ud de lacrimile mele
Și-n care-acum de-a pururi nu-mi mai tac
Suspinele, de cînd la blăstămatul
De Iliu-mi merse cu-alti ahei bărbatul!
Căci iată, prinții-ndată au să vie,
Și nu mi-ai povestit nimic, să știu,
Că nu te-ai îndurat să-mi spui și mie
De-i mort iubitul tat-al tău, ori viu
Și lumea despre el ce-anume știe!”
Răspunse-atunci vorbind iubitu-i fiu:
,,Să-ți spui deci, mamă, tot, și-apoi alege.
Am mers în Pilos la vestitul rege,
La Nestor deci, și-n casa iui bogată
Cu drag el m-ospăta și fui primit
Precum primește iubitorul tată
Pe fiul său, pe cel de mult dorit,
Că-i fu pribeag prin țară-nstrăinată
Și-acasă iar de-abia-i numai venit;
Așa deci m-ospăta cu grijă mare,
Cu mulți ai săi slăviți feciori ce-i are.
Iar de-altele ce-ntrebi apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spui nimic de el
Decit ce știu și eu din auzite
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Deci n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Cu drag eu ți le spui și drept, nepoate.
Spunea că l-a văzut cu mari suspine
Plîngînd într-un ostrov, stăpîna cui
Cu foarte multă silă prins îl ține,
Calipso nimfa, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.»
Atît știu și-Atridele să-mi spuie.
Văzui că drum deci de-altă știre nu e.
Plecai spre țara mea. Și-avui norocul
Că zeii-au dat un vînt cum l-am dorit,
Și-așa-mi văzui și țara mea și locul.”
Ea stînd îl asculta cu gînd uimit.
Vorbi atunci Teoclimen prorocul:
„Femeie-a regelui cel mult slăvit!
El nu ți-a spus deplin. Să-ți spui eu toate,
Să știi cum e, nu numai cum se poate.
Deci Zevs, întîiul zeu, m-asculte dară,
Și sfînta vatră unde-acum ajuns
Sînt oaspe-al mesei regelui, că-n țară
Sosit e Odiseu! Și-ori stă ascuns,
Ori umblă iscodind, și-o moarte-amară
Gătește-acestor prinți ce i-au pătruns
Hoțește-n casă; și le știu acestea,
Căci șoim văzui care-mi aduse vestea
De bietul tata însă n-auzise,
Așa spunea, nicicînd și nicăiri
Vorbind vrun om să spuie-ori că murise,
Ori este viu; deci n-are-atare știri.
Acestea le spunea, dar mă trimise
La cel deprins cu vuiete de-oștiri,
La blondul Menelau, și-mi dete dară
Și cai și car să merg la el în țară.
Acolo deci văzui pe lăudata
Elena, pentru care marii zei
Au vrut să rabde-atîtea și sfărmata
Oștire-a Troiei și sărmanii-ahei.
Atridul deci văzîndu-mă-ntrebat-a
Ce vreau prin Sparta și-a mea grijă ce-i?
Iar eu i-am spus tot răul ce ne-ajunse.
Și atunci vorbind el astfel îmi răspunse:
«În patul unui om atît de tare
Au vrut să doarmă deci cei slabi și răi!
Dar cum cînd o cerboaică, biata, care
Își culc-abia născuții pui ai săi
În locul unde-un leu culcușu-l are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrînd în cuib, sub labă-i pune
Și-așa c-o moarte jalnică-i răpune,
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie-așa cum știu
Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,
Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,
Sculîndu-se-l trînti cumplit odată,
De-au rîs aheii toți; așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfîrșit amar și-amară-nsurătoare!
Pe cînd ședeam la nava-ncovoiată
Și-am și vestit pe Telemac strigînd!”
Răspunse doamna deci: „De-ar fi vrodată
Și-așa cum zici, vedere-ai tu-n curînd
Ce prietin te-aș avea și ce răsplată
Ți-aș da-n averi, încît să zică-n gînd
«Ferice om!» cîți te-ar vedea, străine!”
Atari vorbeau cuvinte-aci-ntre sine.
Ci-n ăst răstimp lîngă palat, pe latul
Și mîndrul loc cel netezit de ei,
Stînd prinții-și petreceau cu aruncatul
De lănci și discuri, ca și de-obicei.
Era pe-al mesei timp, și prin palatul
Cel larg veneau păstorii-acum, acei
Ce-aveau tot insul să-și aducă vita.
Văzîndu-i deci venind, așa vorbit-a
Medon, căci dintre crainici el fusese
Iubitu-acestor prinți și nencetat
Al lor părtaș la jocuri și la mese:
„Acum, flăcăi, destul v-ați desfătat
Cu-aceste jocuri vrednice și-alese,
Și-i timp s-așternem mesele-n palat,
răci de-orișice te poți în lume teme,
Dar de-una nu: că-i rău să-mbuci la vreme!”
Grozav plăcu frumseța glumei sale!
Și-n clipă toți urmară ce le-a spus.
Deci dar intrînd cu toții-acum prin sale,
Grăbiți pe bănci și scaune și-au pus
Zvîrlite-a valma mîndrele mantale,
Și-așa tăiau ce slugile-au adus,
Berbeci și țapi și vieri și stearpa vacă
Și-un prînz crăiesc au și-nceput să-și facă.
Iar ceialalți la stîna de la țară
Erau gătiți, purcarul și-Odiseu,
Să plece-acum spre-oraș. Deci se sculară
Și-acest îndemn i-l dete deci Evmeu:
„Acum de vrei să mergi, străine, dară,
Precum mi-a poruncit stăpînul meu,
(Măcar c-aș vrea, decît drumeț al străzii,
Să-mi stai mai bine-aici. străjer ogrăzii,
Dar prea mă rușinez și mi-e și frică
Să nu te duc, căci poate Telemac
Să-mi fac-apoi mustrare și-o să-mi zică,
Și-orice dojeni stăpînii ți le fac
Atît de-amare nu-știu-cum îți pică),
E timp să mergem, bietule sărac,
Căci soarele spre-a patra strajă trece
Și-apoi pe-amurg dă umbra și-i mai rece.”
Răspunse deci Ulis și-a zis cuvinte:
„Pricep și-ascult și haidem dar! Că, zău,
Mi-e zor să plec. Deci ia-o tu nainte.
Iar dac-ar fi să vezi pe drumul tău
Vro ghioagă bună-n drum, să-ți fie-aminte,
S-o am sprijin, că zici că-i drumul rău.”
A zis, punîndu-și rupta traistă-n spate,
Cu sfori de tei și zdrențele-atîmate.
O bună ghioagă-i dete deci în mînă
Evmeu apoi, și-au și purces curînd,
Iar paznici cînii i-au rămas la stînă
Și ceialalți păstori. Și-așa mergînd,
Evmeu ducea-n făptura cea bătrînă
Și-asemeni unui biet golan flămînd
Pe dulcele-i stăpîn, proptit pe-o bîtă,
Un gîrbov moș în zdreanța lui urîtă.
Deci cînd acum pe zgrunțuroasa cale
Erau mai lîng-oraș ei călători,
Aproape de fîntîna cea din vale,
Frumos zidită, unde iubitori
De apă plopi în juru-ogrăzii sale
Un cerc făceau, frumos ocolitori,
Și sus pe culme-n mijlocul verdeții
Altar de jertfă-n oare toți drumeții
Intrau să facă nimfelor naiade,
Trecînd pe-acolo sfînta jertf-a lor,
Și larg de sub altar cu vuiet cade
Frumos și rece-un limpede izvor
(Pe care, deci, Itacul Pterelade,
Pollctor și Nerit pentru popor
Au fost clădit-o, și-au zidit locașul,
De-aici să ducă apă-ntreg orașul),
Acolo-i întîlni Melantie care
Frumoase capre cari le-avea păscînd
Mai mîndre-n deal le-alese de mîncare
Acelor prinți pe azi, și scoborînd
Și-alți doi ciobani urmau a lui cărare.
Văzîndu-i deci, el și-ncepu-njurînd
Să-i mustre-n drum și foarte să-ntărîte
Pe regele-Odiseu cu-ocări urîte:
„Ei, Doamne, Doamne, mult e vorbă bună
Că duce rău pe rău! Și drepte par
Cuvintete că ce-i de-un fel s-adună!
Dar unde-acum, nevrednice purcar,
Mai duci pe-acest spurcat și-mpușcă-n lună,
Lingău de mese care stă hoinar
De uși frecîndu-și coatele bătrîne,
Nu spăzi și lănci cerșind, ci coji de pîne!
De-ai vrea să-mi speli, golane,-n stînă vase,
Să mături curți și crengi să tai la iezi,
Chiar bînd și zer ți-ai face șolduri grase.
Dar nu te trage firea să lucrezi,
C-ai prins năravul rău s-alergi prin case
Și stînd la prag să ceri și să oftezi,
Că-i făr’de saț a burții lăcomie!
Ci-ți spui, Evmee, și-asta o să fie,
Că dacă-i dete-n cap cumva să cate
Vrun rost de hrană la palat, i-o spui
Că multe fi-vor scaune-aruncate
De mîna prinților în capul lui
Și cum mai au să i se spargă-n spate
Cînd fi-va huiduit cu mare hui!”
A zis, și-apoi trecînd izbi păstorul,
De prost, în șold pe-Ulise cu piciorul.
Dar nu-l putu clinti, necum afară
Să-l dea din drum, cum vruse-acest mișel.
Gîndi deci Odiseu că ori să sară
Să-i ia cu ghioaga sufletul din el,
Ori sus luîndu-l să-l trîntească dară
Cu capul de pămînt. Gîndind astfel,
Rămase-apoi răbdînd și-a stat cuminte.
Evmeu îns-a strigat atunci cuvinte
Cu mînile spre cer: „Părinte tată!
Și nimfe, fete-ale lui Zevs! Vă cei
Că, dacă Odiseu v-a ars bogată
Vro jertfă-n prapur gras, de iezi și miei,
Să faceți, zîne, să se-ntoarc-odată
Acas-al meu stăpîn, adus de zei!
Ah, cum ți-ar zmulge fala, nu te teme,
Că bați hoinar orașu-n orice vreme,
Iar răi păstorii-n cîmp fac jaf în vite!”
Răspunse-atunci Melant: „Olio, ce-ai spus,
Tu cîne rău ce știi nelegiuite!
Bun preț pe tine-o să mai iau cînd dus
Pe-o nav-o să te vînd, s-o știi, smintite!
Trăsnească-ți-l pe Telemac de sus
Chiar azi Apoi, și-n cas-omoare-l prinții,
Precum pe-Ulis l-au stins din lume sfinții!”
A zis și i-a lăsat acolo-n cale,
Căci ei mergeau încet. Ci-n grabă el
Ajunse la palat și-ntrînd în sale,
Ședea-ntre prinți, cu Evrimac acel
Ce foarte-a fost iubitul vieții sale.
Deci servii i-au adus fripturi la fel
Ca prinților, iar vrednicei bătrîne,
Găzdoaiei dete semn s-aducă pîne.
Ci-n ăst răstimp la porți acum sosiră
Purcarul și-Odiseu; iar din palat
Sunau cîntări de boltuită liră,
Căci Femiu le cînta. Și-a apucat
De mîni atunci, și ochii lui luciră,
Ulise pe purcar și-: „Adevărat,
Evmee,-a zis — că ăsta e palatul
Pe care zici că-l are nepătatul
Acel de Odiseu! Și-oricine poate
Din multe toate să-l cunoasc-ușor!
Clădiri peste clădiri și-ncinse toate
De grosul zid al largii curți a lor
Și porți cu dou-aripi, încît nici gloate
De foarte mult și mînios popor
Nu cred c-ar fi voinice să le spargă
Spre-a da năval’ cu arme-n curtea largă.
Dar pare-mi mie-așa, ori mulți in casă
Petrec aci-n ospăț, și simt miros
De dulci mîncări ce se gătesc de masă,
Și cînd al lirii celei ce frumos
Tovarăș zeii-a orice-ospăț ne-o lasă.”
Și vorbe-atunci atari Evmeu a scos:
„Ușor le-ai cunoscut, și nu-i mirare,
Că-n toate-arăți priceperea ta mare.
Dar noi să ne gîndim, cum e mai bine
Să-ntrăm aici? Ori tu să intri-ntins
La prinți de-ntîi, iar eu s-aștept, străine,
Ori eu întîi, ca om pe-aici deprins?
Dar intr-apoi îndată după mine,
Ca nu cumva zărindu-te vrun ins,
Cu pumni și pietre să te-alunge-afară.
Te-ndemn să judeci toate-acestea, dară.”
Răspunse vorbe el astfel vorbite:
„Pricep și știu că oamenii sînt răi.
Deci intră tu, iar eu aștept, iubite,
Deprins sînt eu cu ghionți și cu bătăi
Și nici nu-s slab de înger, căci cumplite
Răbdai și-n lupte și pe-a mării căi;
Vro cîțiva pumni mai mult e tot atîta!
Dar nu se poate-n frîu să țîi cu bîta
Arsura foamei din deșertul pîntec,
Căci n-ai cum s-o ascunzi; și pe pămînt
Ea ține lumea-n nesfîrșit frămîntec.
Au multe-n viață jalnicul lor cînt,
Ci-al foamei este cel mai jalnic cîntec!
Tot foamea-mpinge de se zbat în vînt
Și pier pe mări corăbii moarte-amară.”
Așa vorbeau ei doi prin curte-afară.
Iar bietul Arg, un cîne ce-l crescuse
Sărmanul Odiseu, dar n-a avut
De dînsul parte-apoi, căci el se duse
La Troia-n cîmp și nu l-a mai văzut,
Încet nălțat-a capul, de-unde fuse,
Și lung privi spre-un sunet cunoscut.
Pe-acesta deci ades la vînătoare
De ciute-n munți și vulpi și căprioare
L-au dus flăcăi, acum însă copoiul,
Uitat de toți, zăcea aici flămînd
Deoparte-n curtea casei pe gunoiul
Din grajd, ce sta grămadă pînă cînd
Să-l ducă slugii-n cîmp și cu săpoiul
Să-l toarne pe-un ogor. Și-așa zăcînd
Trăia-n mizeria zilelor bătrîne
Și plin de pureci părăsitul cîne.
Dar cînd acum zări-ntr-a lui orbie
Pe dragu-i domn, și-urechile voios
Plecîndu-le, bătu cu-o vrere vie
Din coad-apoi, dar n-a putut de jos
Să-și miște trupul, la stăpîn să vie.
Pe-ascuns atunci, și dîndu-i-se-n dos,
Spre-a nu-l vedea Evmeu, își șterse-o clipă
Plînsoarea Odiseu și-a zis în pripă:
„Eu nu pricep cum lasă ei să zacă
Un cîne-așa de vrednic pe gunoi!
Ce mîndru cîne! Dar eu nu știu dacă
Cu trupu-acest frumos fu bun copoi
Și iute-n pas, ca și folos să facă;
Ori fu vrun cîne-așa, și nu de soi,
Cum țin la masă cei cu bogăție,
Cari numai de frumoși sînt buni să-i ție?”
Deci dînd răspuns, așa i-ai zis, purcare:
„Acesta-i cîne-al omului acel
Ce-i dus acum și-i mort în depărtare.
De-ar fi și-acum la trup și glezne-astfel
Cum fu cînd l-a lăsat plecînd pe mare
Stăpînul său, tu te-ai uimi de el!
Căci nu-i scăpa-n tufiș nicicînd intrată
Dihania ce-o lua la goan-odată!
Dar și știa să poarte urma bine!
Acum, cum vezi, e vai de el, de cînd
Stăpînu-i dus. Căci roabelor, vezi bine,
Puțin le pasă lor că e flămînd.
Așa-și pierd robii orișice rușine
Cînd slab stăpîn ei au, și șed furînd.
Căci Zevs cînd unui om îi dă robia,
Pp-un sfert măcar îi stinge și-omenia!”
A zis și-apoi în foarte nalt clăditul
Palat intră-ntre prinții-acei dușmani.
Pe Argus însă l-a ajuns sfîrșitul
Și moartea-nchise ochii lui sărmani
Îndată ce-și văzu acum iubitul
Stăpîn, cel dus de douăzeci de ani.
Deci după ce-a intrat Evmeu în casă,
Întîi din toți cari prăznuiau la masă
Văzut a fost de Telemac, feciorul,
Și-i dete semn să vie lîngă el.
Cătă-mprejur un scaun deci păstorul
Și-ndat-a și găsit și-a tras pe-acel
Pe care sta de-altdată-mpărțitorul
De cărnuri între prinți. Șezu astfel
În fața lui; și pîne-un serv aduse
Și multe-n fața lui fripturi îi puse.
Curînd deci și-Odiseu intra-n odaie
Proptit pe ghioaga lui, neputincios
Bătrîn murdar în foarte rele straie.
Acolo-n pragul cel de frasin gros,
Ai cui ușiori s-a străduit să-i taie
Un meșter bun din lemn de chiparos
Și-o lucie față priceput le dete,
Proptit de-acești ușiori Ulise stete.
Vorbi deci Telemac cătră vecinul
Din fața sa, Evmeu, și-apoi curînd
Luă și-o pîne-ntreagă și cu plinul
Fripturi cîte-a cuprins în mîni, zicînd:
„Te du cu-acestea să cinstești străinul
Și-i spune-așa, că însuși el umblînd
Să ceară de la toți și să se poarte,
Căci pentr-un om sărac rușinea-i moarte!”
Îi zise-așa. Și-Evmeu, părîndu-i bine,
S-a dus și-a zis cu foarte bune vreri:
„Îți dă acestea Telemac, străine,
Și-a spus să mergi pe rînd la toți să ceri,
Căci pier golanii cei ce-s cu rușine!”
Răspunse Odiseu: „Să-i dea puteri
Și cinste Zevs lui Telemac, crescîndu-l,
Și-i facă tot ce-i poartă-n suflet gîndul.”
A zis. Și-apoi cu mîni încăpătoare
Luînd, el puse tot ce i-a adus
Pe traista ruptă, jos, lîngă picioare.
Și-așa, cît timp cînta din scaun sus
Al lirii glas cîntări desfătătoare,
Mînca și el. Iar cînd sfîrșire-a pus
Cîntării ei, găti și el mîncatul.
Iar prinții-acum umpleau de chiu palatul.
Și-Atene, care-n om îndemnuri pune,
Venind la Odiseu i-a dat prin gînd
Să mearg-acum prin sală și s-adune
Bucăți rămase, de la toți pe rînd,
Să vadă care-i om cu gînduri bune
Și drept, și care nu-i nici drept, nici blînd.
Dar nici așa n-a fost ursita sorții
Să-și poată vrunu-abate clipa morții!
Porni deci de la dreapta, cu rugare
Și-ntinsă mînă, foarte copleșit
De timp și de nevoi, ca unul care
De multă vreme-n lume-ar fi cerșit.
Iar ei i-au dat cu milă și mirare,
Căci nu știau de unde-o fi ieșit.
Și-așa-ntrebau: ce om o fi golanul?
Răspunse deci Melantie-atunci, ciobanul:
„Voi tineri ce doriți pe-a mea stăpînă,
Vă pot eu spune cine-i dumnealui.
Evmeu îl aducea de pe la stînă,
Pe cînd veneam și eu, căci îi văzui.
Dar cine-i el, ce soart-aici îl mînă,
Aceasta unul n-aș putea s o spui.”
A zis, iar Antinou, golind paharul,
Mustra cu vorbe și-ocăra purcarul:
„O, preaslăvit purcar! De ce cu tine
Ne-aduseși și pe-acest golan? Ori zici
Că nu-s destui prin curțile-acum pline
De-acești supărăcioși lingăi calici
Și vrei mai mulți? Ori poate-ți pare bine
Că stau prădînd atîția răi pe-aici
Pe bietul tău stăpîn cel cumsecade
Și-aduni cît poți și pe-alții ca să-l prade?”
Răspunse-atunci purcarul: „Antinoe,
Din buni părinți ești tu, dar rău vorbești!
Ce om a mers cîndva de bunăvoie
S-aducă vrun străin, cum tu cîrtești,
De nu-i cumva vrun om ursit de Joe
Să poat-aduce mari foloase-obștești:
Proroc, ori vraci, ori meșter al clădirii,
Ori dulce-un cîntăreț vestit al lirii.
Pe-atari îi caută cei cuminți și-i cheamă;
Dar cine-i prost să cheme pe-un golan
De care ți-e rușine-ori chiar și teamă?
Dar tu-ntre prinți ești slugilor dușman
Aci-n palat, și mie mai cu seamă!
Dar pînă-i Telemac din an în an
Tot mai stăpîn, și-i vie doamna-n casă,
De ura ta ce-mi porți nimic nu-mi pasă!”
Deci zise Telemac: „Te rog, pricepe
Și nu schimba, Evmee,-acum șiroi
De vorbe cu-Antinou, că iar începe!
El are-un rău nărav să-nțepe-n noi
Și-ndeamn-apoi și pe-alți flăcăi să-nțepe.”
A zis. Și spre-Antinou se-ntoarse-apoi:
„O, da! Tu, Antinou, ca și-un părinte
Pe-al său copil, mă-nveți ce e cuminte,
Că-mi spui cu vorbe tari s-alung din casă
Pe-un biet străin! Dar nu dea Dumnezeu!
Deci ia și dă-i! Ori crezi că poate-mi pasă
Că-i dai și-s trist? Dar dă-i, că zic și eu!
Te las și eu să-i dai, și maica lasă
Și-oricare alt om ce-l are Odiseu.
Dar n-ai ăst gînd, ci vrei să iai cu saltul
Tot tu și tot, și-oftezi cînd ia și altul!”
Răspunse-acel trufaș al rea-credinții:
„O, tinere semeț și rău pătruns
De nu știu ce nebun un ghimpe-al minții!
Ce vorbe sînt acestea ce-ai răspuns?
Atît cît tine de i-ar da toți prinții,
Eu cred că și trei luni i-ar fi de-ajuns,
Avînd ce roade trîndăvind, mișelul!”
A zis și s-a plecat spre scăunelul
Ce-avea sub tălpi, și-n mînă rădicîndu-l,
Spre-Ulise-l arătă c-un semn. Dar ei,
Toți ceialalți, i-au pus în sac, umplîndu-l
De pîne și fripturi și tot ce vrei.
Porni spre prag Ulise deci cu gîndul
Să guste-acum ce-i dar-acești ahei.
Deschise însă traista grea din spete
Și-oprit lîng-Antinou, în față-i stete
Ca unul care răzgîndit rămîne
Deodată-n loc: „Hai, dă-mi și tu, căci n-ai
Un chip să pari codaș de tot, stăpîne,
Ci mai curînd te-aș crede fiu de crai!
Deci negreșit tu trebuie și pîne
Mai multă decît toți de-aici să-mi dai!
Și foarte voi slăvi cinstitu-ți nume
Prin multe țări prin foarte larga lume!
Căci și eu fui ferice-n lume-odată,
Și-aveam de unde și-mi plăcea să dau
Cu pline mîni din casa mea bogată
Oricăror cerșetori cînd mă rugau;
Și slugi mulțime-aveam nenumărată
Și multe-aveam cari fac pe cîți le au
Și bine să trăiască-n orice vreme
Și plini de-averi în lume să se cheme.
Dar Zevs — căci poate-a vrut a mea pierzare
Mi-a stins norocul vieții, căci m-a-mpins
Să plec cu hoți rătăcitori pe mare.
Și-așa trecînd pe-al mării cîmp întins,
Ajunsem în Egipt, pe-al lui cel mare
Și mîndru rîu, și-acolo deci am prins
Odgoane-n mal și-am stat. Și deci, ca pază,
Pe-o parte dintre soți i-am pus să vază
De nave-n mal, iar pe-alții să se ducă
Pe dealuri cercetași. Și-au mers, dar ei,
Obraznici oameni, gata de măciucă
Și și-ncrezuți că-s tari, au fost mișei
Și-așa văzui că-ndată mi s-apucă
De jaf pe-acel pămînt, și prind femei
Și prunci ca robi și-ucid bărbații țării.
Dar cei din cîmp cu vuietul strigării
Au dat de știre celor din cetate,
Și-apoi pe-alboarea sfintei dimineți
Ieșir-aceștia, oști nenumărate,
Pedeștri-o seamă și-alții călăreți,
Și-ntregul cîmp s-umplu de-nfiorate
Luciri de suliți cari răpun vieți,
Iar Zevs acel ce fulgeră și tună
O spaim-a pus în soții mei, nebună,
Și-a stins orice putinț-a-mpotrivirii,
Căci multe-acum aduse-al sorții pas
Din mii de părți strîmtorile pieririi.
Deci mulți am și pierit; cine-a rămas
Fu dus ca rob la muncile silirii.
Pe mine-apoi lui Dmetor a lui las
M-au dat ca rob, străin din întîmplare
Sosit pe-aici, și-n Chipr-un rege mare.
De-acolo, suferind cumplite rele,
Sosii pe-aici, căci soarta poate vrea.”
Vorbi deci Antinou cuvinte grele:
„Ce demon mi te-aduse-aici belea
Pe-al nostru cap, și-o coabe-a mesei mele?
La mijloc stăi! Și nu la masa mea,
Să nu te fac s-ajungi, de palme friptul,
Din nou să-ți vezi și-amar plîngînd Egiptul
Rar om obraznic și-ndrăzneț ca tine!
Te-arăți golan în fața fiecui,
Și toți îți dau prostește-așa, vezi bine,
Că nici cruțare și nici milă nu-i
În cei ce stau prădînd averi străine!
Nu dă aici nici unul dintr-al lui,
Ci-averea de hăram o fac pomană,
Că-și văd în faț-acest prăpăd de hrană.”
Trăgîndu-se-Odiseu a zis cuvinte:
„Oh, tată Zevs! Cum văd, tu dară n-ai,
Deși ești om frumos, nici strop de minte!
În casa ta tu te zgîrcești să dai
Și sare unui om; căci denainte
Atît de multe-aici grămezi le ai
Și nu te-nduri să-mi dai un sfărm de pîne!
Sărman de el, de-ți ții prin cas-un cîne!”
A zis, iar Antinou, cuprins de furii,
Răspunse-atunci, pieziș privind la el:
„Să-ți punem noi acum un lacăt gurii,
Să-ți fie-nvăț, să nu mai fii mișel,
Acum cînd în sfîrșit spui chiar injurii!”
Vorbind, luă frumosul scăunel
Și-n furie spre-Odiseu cu-acesta dete,
Lovindu-l sus la umăr, între spete.
Răspunse Antinou și mai cu ură:
„Ei, taci acum și șezi la locul tău,
Ori pleacă-ntr-alte părți! și taci din gură,
Să nu mi te tîrască vrun flăcău
De-o mîn-ori de-un picior, tu secătură
De om ce ești, bătut de-acesta rău!”
A zis, iar prinții foarte-avură ciudă
Și-așa ziceau, vorbind ca să-i audă:
„N-a fost cuminte să-l lovești! Dar dacă
Ăst biet străin e zeu din cerul sfînt?
Că-n zdrențe zeii-adeseori se-mbracă
Și umbl-astfel prin țări, schimbați cum sînt,
Căci pot așa cum vreau să se prefacă,
Să vadă drepții-ori răii pe pămînt.”
Așa deci pe-Antinou ei îl certară;
Dar lui nici nu-i păsa de-a lor ocară.
Iar inima din Telemac s-umpluse
De plîns văzînd pe tată-său lovit,
Ci-n drum s-ajungă-n ochi zăgaz îi puse,
Dar capul în tăcere l-a clătit
Și-amar un gînd în suflet el își puse.
Iar cînd și-n casă doamnei i-au vestit,
Ea zise-ntre femei, țesînd acolo:
„Lovi-l-ar pe-Antinou chiar azi Apolo!”
Și-a fost ăst dor și-al roabei cei bătrîne,
Evrinoma: „De-ar fi cum noi am vrea,
Nici unul n-ar vedea ce zi e mîne!”
Vorbind deci doamna, iarăși zise ea:
„Ah, toți îmi sînt dușmani, cu vreri de cîne,
Căci toți urzesc tot rele-n casa mea!
Dar mai cu seamă Antinou, și-n rele
Și-n tot ce face-i coabea casei mele!
Un biet de nevoiaș umblînd cerșește
La toți cei din palat, și-avînd de el
O milă toți, căci foamea rea-l silește,
Îi dau cu drag, ori mult, ori puțintel,
Și-i umplu traista; el însă-l lovește
La umăr sus, zvîrlind un scăunel!”
Așa vorbea-ntre fete ea-n năvală,
În vreme ce-Odiseu mînca prin sală.
Crăiasa deci chemă p-Evmeu la sine
Și-a zis așa: „Ia du-mi-te, Evmeu,
Și cheamă-l pe străin aici la mine,
Căci vreau să-l și mîngîi, și poate vreu
Să-l și descos, că-n multe țări străine
El ori văzu cu ochii pe-Odiseu,
Ori știe lucruri ce se pot și crede,
Căci multe țări umblat-a, cum se vede!”
Evmeu răspunse-așa: „Ai gînduri bune,
Crăiasă doamnă! Numai de-ar tăcea
Aheii-n sală, și ți-ar fi minune
S-asculți cuvîntul lui și ți-ar plăcea!
La mine doar-a mas și știu ce spune:
Trei zile-acum de cînd e-n casa mea,
Că-ntîi și-ntii la mine-ajunse-n casă.
Fugind de pe-o corabie-n prund rămasă,
Și tot n-a pus un capăt povestirii!
Cum stă uimit și-ascultă deci un ins
La mult duiosul cîntăreț al lirii
Cel mult iubit de zei, și stă cuprins
Poporu-ntreg de-un farmec al uimirii
Și-ar vrea s-asculte-n nesfîrșit întins,
Așa
Din Creta zice el c-ar fi, din țara
Lui Minos deci, și c-ar fi fost amici
Cu regele-Odiseu, dar foarte-amara
Ursit-a lui l-a pribegit pe-aici,
Răbdînd pribeag și foamea rea și-ocara.
Și spune de-Odiseu că-i viu și nici
Departe nu-i, ci la tesproți, și-i bine,
Și-i vesel, plin de-averi, pe drum și vine.”
Răspunse Penelope-apoi: „Deci du-te,
S-aud și eu cuvîntul lui, că mor!
Iar ei cu inimi vesele făcute
Să stea prin curți, prin sale, pe-unde vor,
Căci lor le stau întregi și nebăute
Averile ce au prin casa lor,
Și grîul în hambar și vinu-n cană,
Căci numai pentru proprii slugi dau hrană,
Dar nu ca mie-aici, că-mi stau grămadă
Și taie-n casa noastră boi mereu
Și oi și capre și hoțește pradă
Și făr’ de cumpăt negrul vin mi-l beu,
Și toate-acum cumplit încep să scadă!
Căci n-am în cas-un om ca pe-Odiseu,
S-alunge-acest blăstăm, și nimeni nu e
Un frîu atîtor oameni răi să puie!
Ah, dacă mi-ar veni-ndărăt bărbatul,
Ce iute-atunci, de fiul său urmat,
Ar bate prinții și-ar albi palatul!”
A zis, și-atunci în sal-a strănutat
Iubitul fiu al ei, iar strănutatul
Umplu de zgomot marele palat.
Zîmbi deci Penelope-atunci o clipă
Și-i zise lui Evmeu cu multă pripă:
„Haid, du-te-acum și cheamă-mi-l odată,
Nu vezi c-a strănutat iubitu-mi fiu
La tot ce-am spus? Deci moarte li s-arată
Și nici nu va scăpa nici unul viu
De soarta sa și-ursita-nfricoșată!
Și-așa să știi, că dacă văd și știu
Că spune-adevărat și-l cred ce spune,
Îi dau manta și-un rînd de haine bune!”
Și-Evmeu, îndată ce-auzi cuvinte
Din gura doamnei, merse-n drumul lui
Și-a zis lui Odiseu, și-i sta năinte:
„Străine taică, m-a trimis să-ți spui
Cinstita Penelope cea cuminte
Să mergi la ea, căci foarte, cum văzui,
Ar vrea ceva să mi te-ntrebe-anume
De soțul ei cel dus de mult prin lume.
Iar dacă va cunoaște despre tine
Că bune vești și-adevărate-i dai,
Un rînd de haine vei avea, străine,
Căci asta-i lipsa cea dintîi ce-o ai.
Apoi, pentru mîncarea ta, vezi bine,
Cerșind o să cîștigi cum cîștigai
Și-ntr-alte părți, că darnicii-o să-ți deie!”
Răspunse deci Ulis și-a zis: „Evmee!
Eu foarte bucuros și drept aș spune
Cinstitei doamne, fetei lui Icar,
Căci multe știu de el, c-am dus și bune
Cu el în rînd, dar foarte mult și-amar.
Dar frică port de mințile nebune
Ce-au prinții ăștia, căci ei n-au măcar
Pe zei în gînd, și-și fac deci silnicia,
Căci pînă-n cer le-ajunge-obrăznicia.
Și chiar acum, umblînd prin casă, dete
— Și fără ca să-i fac vrun rău, nici lui,
Nici altora — și mă lovi-ntre spete
Ăst om c-un scaun, și rănit eu fui.
Și nici un prinț într-ajutor nu-mi stete,
Nici însuși Telemac! Tu deci să-i spui
Și du cuvînt crăiesei prea-nțelepte
Că pînă mai pe-al nopții-amurg s-aștepte,
Și-atunci mă-ntrebe și-o să-i spui cînd vine
Și cum iubitu-i soț, și pe-unde-a fost.
Și-o rog să stea mai lîngă foc cu mine,
Căci foarte rupt am straiul ăsta prost;
Dar însuți știi, că doară-n deal la tine
Avui de-ntîi și-ntîi un adăpost.”
A zis, și-Evmeu s-a dus apoi în rîndul
De sus al casei, și-i vorbi mustrîndu-l
Stăpîna sa: „Dar nu-l aduci? Să fie
Atît de dîrz străinul tău? Nu vrea,
Temîndu-se de-o nouă silnicie
A prinților, sau ce-i? Ori poate prea
Se simte gol și rușinat să vie?
Dar pentru cerșetori rușinea-i rea!”
Răspunse-atunci Evmeu stăpînei sale:
„Cuvinte-a spus cu bun toiag de cale,
Precum ar spune-o și-altul care-amînă
De frica ăstor cruzi o fapt-a lui.
Deci el te roagă să-l îngădui pînă
Pe-apusul zilei, iar atunci să-i spui;
Și cred și eu, crăiasa mea stăpînă,
Că-i mult mai bine la-ntrebări să-l pui
Pe-un timp cînd e-n palat mai multă pace
Și singuri voi, și-atunci să-ntrebi ce-ți place.”
Vorbind și doamna i-a-ntregit gîndirea:
„Nu-i prost străinul, orișicine-i el!
Căci nu mai sînt pe lume nicăirea
Obraznici oameni și-urzitori astfel
A tot ce naște-n gînd nelegiuirea!”
Așa vorbeau, și-a mers purcarul cel
Cu-atît de bune minți apoi să șadă
Acolo printre prinți, cu ei grămadă.
Plecîndu-și capul deci vorbi-n șoptite
Și-a zis lui Telemac: „Eu merg să mîi
La stînă-n deal, ca să păzesc, iubite,
Averea ta și-a mea. Iar tu rămîi
De paz-atîtor stări nenorocite;
Și vezi să le-ngrijești! Dar mai întîi
Păzește-ți sufletul vieții tale,
Ca nu cumva vrun rău să-ți iasă-n cale,
Căci mulți aceștia răsucesc prin minte
Al morții tale ceas și caut-un cum;
Dar dare-ar Zevs să piară mai nainte
De ce să-ți fac-un rău, și facă-i scrum!”
A zis, iar Telemac vorbi cuvinte:
„E drept ce spui, bădico! Dar acum
Să stai să guști ceva, și pleci pe urmă,
Iar mîne pînă-n zori s-aduci din turmă
Frumoșii vieri de-ospăț; și-aici pe-acasă
Purta-voi grija eu și marii zei.”
A zis, și-Evmeu mînca, șezînd la masă.
Sătul apoi, ieșit-a dintre ei
Să plece-n deal la turma sa cea grasă,
Lăsînd palatul plin de prinții cei
Ce-n joc și cînt își petreceau cu cina.
Căci jos spre-apus cădea pe cer lumina.