Revedere (Octavian Goga, 2)
Un cântec legănat odată
De sfânta-ntindere albastră
În noaptea mută,-nfiorată –
Așa a fost iubirea noastră...
Noi ne duceam pierduți de mână
Și ne-mpleteam din visuri salbă,
Și noaptea ne era stăpână.
Și mărturie – luna albă.
Din ale inimilor șoapte
A prins un cânt înfiripare,
Și l-am cântat atunci în noapte,
Pășind alături pe cărare...
Dar, vezi, zoritul dimineții
Ne-a dușmănit pe noi, sărmanii,
S-au dus în lume cântăreții,
Și nu s-au mai văzut cu anii.
Drumețe firi nemângâiete,
Străbatem azi aceleași lunci –
Ne-ntreabă florile șirete:
„Mai știți voi cântecul de-atunci?”
Pe noi un dor ascuns ne sapă
Și-nfiorați noi ne gândim
La morții care ies din groapă
Și rătăcesc prin țintirim...
Fecunditas - Cântecele mele - Cosașul - De demult - Colindă - Un om - Graiul pânii - Cain (1907) - În munți - Cantorul Cimpoi - Străinul - Scrisoare - Lăcaș străbun - Asfințit - Carmen - O rază - Sufletul - Răsună toaca - Cântece - Sonet - E sărbătoare - Poezie