Robert Burns, poetul țărănimei/Unui șoarece

 

UNUI ȘOARICE
PE CARE L-AM SCOS CU PLUGUL DIN CUIBUL LUI,
ÎN LUNA NOEMBRIE 1785.

Biet dobitoc sfios și mic
Ce-atâta groază ’n pieptul tău,
Și de ce fugi așa de iute
Că nici un rău
Eu nu-ți voesc
Și n’am de gând să te lovesc.

Imi pare rău că stăpânirea,
Ce peste lume noi am pus-o,
Acum stricat-a înfrățirea
In care până-atuncea firea
In pace viața ei și-a dus-o,
Și-acum pe drept
Ti ’ngheață inimioara ’n piept;
Te temi de mine, muritor
Născut ca tine din pământ,
Ca nu cumva să-mi vie ’n gând
Să te omor.

Dar tu trăești din furt, firește,
Că doară cine te oprește,
Și ție ți-a fost viața dată
Ca s’o trăești și tu odată,
Și tot ce ceri
E doar atât ca să nu pieri;
La banița de grâu un spic
E tot atât cât și nimic,
Iar eu pot sa trăesc prea bine
Cu ce-mi rămâne dela tine.

Căsuța ta e o ruină!
O alta nouă nu ai cum
Și nici cu ce să-ți faci de-acum,
Și iată iarna cea haină
Cu aspru-i crivăț o să vină;
Vedeai cum câmpul s’a golit
Și te-ai gândit
Să stai pitit,
Sa scapi de-a iernii grea urgie,
Dar crudul plugului cuțit
Trecu prin mica ta chilie.
De sigur mult ai alergat
Și paie, frunze-ai adunat
Sa-ți faci aceasta vizunie,
De geaba munca ta ți-a fost,
Acum ești tot făr’ adăpost
In ger și ’n vifor, ce-au să vie.

Dar nu ești numai tu pe lume
Să dovedești că șoarici, oameni,
De-ar face planuri cât de bune,
De multe ori e tot zădarnic,
Zădarnic e să ari, să sameni,
Să fii harnic.
De geaba-i ori ce prevedere,
Ori cât ar fi de înțeleaptă,
Căci doar necazuri și durere
Aici ne-așteaptă.

Mai fericit ești tu ca mine!
Doar clipa de acum pe tine
Te chinuește;
Dar eu mă uit și înapoi,
Câte necazuri și nevoi,
De visuri care mi-au fost sfinte
Și scumpe eu mi-aduc aminte,
Și înainte
Mă uit, deși nu văd nimica,
Mă ’nghiață frica.

 

---

∵