Robert Burns, poetul țărănimei/Notiță biografică
1759 — 1796
R. Burns, cel mai mare poet scoțian, este totodată în literatura universală cel mai mare poet al țărănimii din toate timpurile și unul din cei mai de seamă poeți lirici ai lumii.
Fecior de țărani plugari dintr’un sătuleț de lângă coasta de Apus a Scoției de Miazăzi, s’a născut într’o colibă de lut, acoperită cu stuf, ca acelea ale țăranilor săraci de la noi și a dus în cea mai mare parte o viață ca și a acestora. Carte n’a prea învățat la școală căci părinții săi săraci aveau nevoie de copii pentru lucrul câmpului; a învățat însă de la tatăl său, care citea în fiecare Sâmbătă seara din Biblie, ce nu lipsește din nici o casă, în acea țară de oameni religioși.
Când avea răgaz după munca câmpului mai citea el singur câte o carte: piesele lui Shakespeare, pe care acolo le cetesc și țăranii, sau poeziile lui Pope, socotit drept cel mai mare poet englez, pe vremea aceea, ba chiar și din „Incercările filosofice“ ale lui Locke, sau din „Spectatorul“ lui Addison, cărți pline de înțelepciune, dar scrise așa încât să poată fi citite de un țăran deștept. Umblând pe câmp copilul cânta desigur cântecele lui Allan Ramsay și Fergusson, poeți populari scoțieni dinaintea lui, și mai târziu începu el însuși să facă cântece în graiul său țărănesc, amestecându-l cu limba engleză literară pe care de asemeni o știa foarte bine din cărți.
Din adâncul inimii cântă el de dorul iubitelor, dintre care una i-a fost mai târziu soție; de dragul țării lui cu munți măreți și codri sălbateci din care izvorăsc ape năvalnice; cântă farmecul vremurilor de demult când oamenii erau mai mulțumiți și mai veseli; sau, trăgându-și brazda, se înduioșa de floarea pe care o tăiase cu fierul plugului, ori de șoricelul pe care l-a scos din cuibul său; alteori își bătea joc de acei preoți cari în certurile lor teologice uitau de adevăratele învățături a lui Isus cel blând sau de învățătorul satului care nu se mulțumea să învețe pe copii buchile, ci fabricând tot felul de leacuri pe care le vindea țăranilor, silise pe biata Moarte să se plângă poetului că i s’a tocit coasa și nu mai are de lucru.
Câteodată cântă vesel, înecându-și amarul în vin, chemând chiar pe dracul în ajutor, alteori, bietul om năcăjit, a cărui muncă nu prea avea spor, se revolta împotriva nedreptăților sociale și slăvea libertatea ce avea să vie odată cu marea revoluție despre care, în cei din urmă ani ai vieții sale, auzea cum se desfășura în Franța, așteptând-o și în țara lui. Pe aceasta o dorea despărțită de Anglia împotriva căreia a scris cel mai puternic cântec de luptă, amintind războaiele purtate de veacuri cu o ură ce nu avea să se stingă decât în secolul din urmă.
Poeziile acestea exprimau toate simțimintele omului simplu, de la dragostea cea mai duioasă până la disprețul și ura cea mai îndârjită și erau uneori, pline de haz, de un humor vioiu, deși eșeau câteodată din imaginația cea mai fantastică, erau totuși totdeauna naturale, exprimau fără căutare și într’o formă vioaie un simțimânt adevărat. Ele se răspândiră din mână în mână și din gură în gură, pânăce într’o zi, poetul, care până la vârsta de 27 de ani a trăit doar viața de plugar nevoiaș, amărât de multă sărăcie, se hotărî să le publice într’un volum, pentru a-și câștiga suma necesară drumului ce avea de gând să facă până în America, ca să înceapă acolo o nouă viață. Dintr’o zi într’alta ajunse vestit, fu chemat la Edinburgh, sărbătorit, invitat prin toate saloanele — era omul la modă. Toate acestea însă nu ținură mult și Burns nu se alese la urmă decât cu o slujbă de încasator la accize, slujbă care numai când se prindea vre-o contrabandă, îi mai aducea câte un câștig. Din nenorocire lipsa de stăpânire la petreceri, pentru care, ca om plăcut în lume, găsea prilejuri multe, i-a prăpădit sănătatea și a murit la vârsta de 37 de ani. Chiar și către sfârșitul vieții a scris multe lucruri din cele mai frumoase. Capodopera sa, Tom O’ Shanter, este din această epocă; ea întrunește toate calitățile operii poetului. Mai tipări o ediție a poeziilor sale care, ca și cea dintâi, i-a adus mai mult faimă decât bani. Afară de volumul de poezii a mai rămas de la el numai un volum de corespondență, interesant pentru lămurirea dezvoltării sale sufletești. După moarte faima i-a devenit din ce în ce mai mare, a trecut de hotarul micei sale patrii și sute de ediții îi răspândiră versurile în toată lumea engleză și multe fură traduse și în alte limbi. La noi nu s’a tradus bine până acum decât o singură poezie — dintre cele mai frumoase — de către St. O. Iosif, și vre-o 2—3 poezii mai slab traduse de G. Lazu și publicate în volumul său de traduceri (tipărit la Șaraga, 1896).