Smintitul

 

...De ce mă întrerupeți ?
Cărați-vă de-aici!
Sunt foarte ocupat — n-am vreme.
Cu razele din soare-un biciu
De flăcări împletesc.
Cu dânsul lumea biciui-voi!
Și ea se va boci și eu voi râde
Precum râdeau pe când eu mă boceam.
Ha-ba-ha!
Așa e viața;
Noi râdem și tot noi bocim.
Dar moartea aprig strigă: «Sst!»
Acum și eu murisem;
Otravă-n apa mea turnară
Acei ce vinul îmi băură.
Și ce n-au încercat ei, ucigașii,
Ca doară crima lor s-ascundă !
Pe când stam smirna în sicriu,
Se aruncară peste-al meu cadavru
Și suspinau.
Îmi venea să sar pe ei,
Și nasurile să le mușc.
M-am răzgândit: el! nu, nu voi să mușc.
Mai bine aibă și nasul lor —
De-oi putrezi, de mirosu-mi să crape! Ha-ba-ha!
Știți unde m-au-ngropat ? În Africa,
Spre norocirea mea,
Căci o hienă m-a dezmormântat.
Ah! bestia-un binefăcător mi-a fost,
Dar și pe ea am înșelat-o.
Vroind să-mi roadă un picior.
Eu inima de-ndată i-am intins—o,
De-amară ce era, gustând, plesni.
Ha-ha-ha!
Astfel pățește oricine-i
La oameni binefăcător.—Ce-i omul?
Spun unii: rădăcina unei flori
Ce înflorește sus în cer;
Dar vorba-i o minciună.
O floare este omul
Ce prinde rădăcini în iaduri.
Acestea-un înțelept m-a invățat —
Era nebun, căci a murit de foame.
De ce nu a furat ?
De ce nu a prădat ?
Ha-ha-ha !
De ce tot râd ca un smintit ?
Ar trebui să plâng;
Da, lumea păcătoasă s-o deplâng ;
Căci însuși Dumnezeu din ochi de nori
Adesea plânge că astfel el a creat-o.
Ce însă folosesc chiar lacrimi sfinte,
Când ele cad pe-acest pământ murdar
Și oamenii le calcă in picioare ?
Ce crezi din ele că se-alege,
Din lacrime cerești? Noroi.
Ha-ha-ha!
O! cer! o! cer!
Bătrân soldat eliberat!
Pe piept ești decorat cu soarele,
Iar norii sunt a tale haine-n sdrențe.
Da, veteranii-așa s-eliberează —
Ca plată pentru slujbă,
O stea și haine rupte!
Ha-ha-ha!
Știți voi ce-nseamnă-n limba omenească,
Când prepelița strigă : «Pit-pe-dichi?»
Înseamnă-așa : «Fugi de femeie!
Femeia pe bărbați i-atrage
Ca marea râurile.»
La ce ? Ca să-i înghită.
Frumoasă e femeia ca făptură,
Frumoasă, însă primejdioasă :
Otravă e-n pocal de aur —
Și te-am băut, o! tu iubire!
Mai dulce e un singur strop din tine
Decât o mare numai miere;
Dar mai otrăvitor e acel strop
Decât o mare de otravă.
Și spuneți-mi, văzut-ați marea,
Când sânul el îl ară—Orcanul [*]
Și-aruncă-n ea semința morții?
Dar pe Orcan văzut-ați voi,
Pe el, plugariul necioplit,
Ținând in mâna-i fulgerul pieziș
Ha-ha-ha!
Când fructu-i copt, din arbor' va pica.
Pământule, ești copt, și ai să cazi!
Aștept eu încă până mâini;
De nu-i mâni judecata cea din urmă,
Pământu-l sfredelesc eu pân’ la mijloc,
Și praf înăuntru torn
Și-n sferi asvârl clădirea lumii!
Ha-ha-ha!

(Szalkszentmárton, ianuarie 1846)

Notă: orcan = uragan.