Toamnă (Petőfi)

 

Pe plai pustiu și noroios
Atârnă trist ceața de toamnă.
Spre vremurile din trecut
A jale inima mă-ndeamnă...

Lumina soarelui se urcă
Și-mparte-a negurei perdea...
Tot astfel, cu un zâmbet numai,
Tu luminezi inima mea!

Dar tu nu fă ca mândrul soare
Ce rupe negura anume
Ca să se vadă și mai bine
Pustiul ce domnește-n lume...

(Szalkszentmárton, între 20 august-8 septembrie 1845)