Tragedia Omului/Tabloul III - Afară din paradis

 

(Un minunat ținut afară din paradis. O colibă de scânduri. Adam împlântă parii unui gard. Eva sădește viță. Lucifer.)

ADAM
E partea mea. În loc de lumea largă,
Mă-ndestulez c-o mică moșioară,
Ce-o apăr eu de fiare stricăcioase;
Să-mi deie roadă tot eu o silesc.

EVA
Eu îngrădesc, Adame, o colibă
Ca cea de-odat’… demult… mai ții tu minte?
Pierdutul rai l-aduc jos pe pământ.

LUCIFER
Ce vorbă mare ați rostit în treacăt.
Aceste două: casa și moșia,
Vor îndrepta pe veci rotirea lumii,
Născând și chin și blânde reverii.
Vor crește-apoi pe rând, ca să se-ntrupe:
În patrie și-atâtea meserii.
Vor plăsmui tot ce-i frumos și nobil
Și-o să-și înghită propriii copii.

ADAM
Nu te-nțeleg, ți-e vorba-ntunecată,
Mi-ai prevestit cunoașterea a toate
Și-am aruncat seninul neștiinții.
Ca greu luptând să mă ridic în slavă,
Răsplata ce-i?

LUCIFER
      În tine tu n-o simți?

ADAM
Eu simt și văd că de când Dumnezeu
M-a părăsit, așa cu mâna goală,
Nu-l mai cunosc. Trăiesc de-acum cu mine
Și singur eu sunt dumnezeul meu.
Iar munca mea o să-mi rodească mie.
Vezi, asta mi-e puterea și mândria.

LUCIFER (Aparte.)
Sărman năuc! Azi mic îți pare cerul,
Să te vedem când fulgeră și tună!

EVA
Mândrie, da, atâta am și eu:
Întreaga lume să mă cheme mamă.

LUCIFER (Aparte.)
Frumoasă țintă-n inima femeii:
Să-nveșnicești și chinul și păcatul.

ADAM
Cu ce i-aș fi dator Lui? Că exist?
Doar firea mea, de-i vrednică de greul
Ce-l pot purta, e roada ostenelii,
Căci voluptatea dulce-a băuturii,
Cu chinul setei, tot eu mi-o câștig.
Un schimb e tot. Și prețul sărutării
E-n înșelarea care vine-n urmă.
Dar dacă astăzi lanțul providenții
S-a rupt și-n schimb am dobândit puterea
De-a-mi făuri ori de-a-mi strica eu soarta,
Cu mintea mea purtată-n pipăire,
Puterea mea era-ndestulătoare
Și brațul tău nu-mi aducea folos.
Tu nu m-ai smuls din grelele obezi
Ce m-au legat cu trupul de țărână
Și simt, deși nu știu ce e anume,
Un fir de păr, mai nevoiaș, se poate,
Ce-mi stăvilește vrerea fără margini.
Aș vrea să sar, să zbor, dar trupu-mi cade,
Urechea, ochii nu-mi ascultă gândul
Când vreau să știu misterul depărtării.
Și sufletul de-n alte lumi mă poartă,
Iar mă silește foamea bădărană
Să mă cobor la moartele materii.

LUCIFER
Ăst fir, ce spui, mai tare e ca mine…

ADAM
Așa? Atunci ești duh neputincios,
Când pânza asta de paianjen, mică,
Acest nimic, ce mii și milioane
Nu-l văd, puterea să ți-o-înfrâne poate.
Ăst văl ascuns împrejmuie mulțimea
Ce îmbătată tropote pământul,
Crezând năucă-n basmul libertății
Și prea puțini îi simt abia rețeaua.

LUCIFER
Aceasta e ce-n cale mi se pune,
Căci duh cu mine deopotrivă este;
Ori tu socoți că stăruind în taină
E slabă doar’? A, nu! În umbră șade
Cel ce frământ-o lume și zidește.
În fața lui ai ameți! Căci numai
Fapt omenesc străluce și dă zgomot…
Hotarul lui e măsurat cu palma.

ADAM
Mă știi, sunt tare! Toată-nvălmășala
Arată-mi-o o clipă! Vreau să văd
S-atinge oare rostul firii mele,
Ce despărțit și singuratec sunt!

LUCIFER
Cuvânt nebun e sunt. Ai fost, vei fi.
Viața e o trecere eternă,
Privește-n jur cu ochii luminați.

ADAM (Tot ce spune Adam în cele următoare apare pe rând.)
Ce suflu simt în jurul meu? Se zbate,
Din înălțimi s-avântă, se desface
În două părți și capetele lumii
Ca viforul le saltă-n drum.

LUCIFER
      Căldura-i
Ce-ntinerește țările de gheață.

ADAM
Dar aste două râuri de văpaie,
Ce-alături urlă-n goană de pierzare,
De când le văd o groază simt în mine
Și viață simt… Răspunde-mi, cum le cheamă?

LUCIFER
E magnetismul…

ADAM
      Tremură pământul,
Tot ce-am crezut nețărmurit, vârtos,
S-a prefăcut materie ce fierbe;
Urmându-și calea ei nebiruită,
Cere cuvânt și cere întrupare
Ici in cristal și dincolo în mugur.
Unde va fi în zarva asta mare
Ființa mea în mine îngrădită?
Tu, trupul meu, vânjos tu mi-ai părut,
Cu gând nebun unealtă te credeam
Dorințelor și planurilor mele…
Tu, trupul meu, în ce-o să te prefaci?
Tu, răsfățat copil aducător
De zile dulci, de patimi și necazuri,
Te va cuprinde-o mână de țărână,
Când alte părți, și apa și suflarea
Ce-au îmbrăcat viața firii mele,
S-or răzleți în norii de azur…
Cuvânt și gând, orice idee-n creier
Din rostul meu o parte cheltuiește
Și mă topesc… iar focul ce mă arde
L-a întărit vreun duh cu-a lui suflare,
Peirea mea lui împăcare dându-i…
Ăst chip e-amar, ăst chip mă nebunește!
Înconjurat, în lupta ta stângace,
Să stai pe veci de mii de brațe tari,
Să lupți cu sute luptă ne-nțeleasă…
Grozav! De ce? De ce cu ușurință
Am râs atunci de arma providenții,
Ce mi-o punea pe-ascuns în mâini instinctul,
Și n-o știam… Dar azi că-s treaz și-o văd
Și-o simt, și-o cer și… totuși… e în zadar!

EVA
Așa-i! Tot astfel simt și eu,
Când tu luptând cu fiarele-n pădure,
Eu ostenită voi plivi grădina,
Mă voi uita în lumea asta largă,
Pământul, cerul nu ne vor cunoaște
Și-om fi străini, lipsiți de-apărător!
Era altfél în vremile mai bune!

LUCIFER (Ironic.)
Ei fie! Dacă sufletul pitic,
Neâncălzit de alții, se-nfioară,
Căutându-și lui pe veci slugărnicia,
Vă plăsmuiesc eu vouă Dumnezeu,
Mai blând ca-n cer moșneagul încruntat.
Peste pământ domnește acest duh -
Un blând copil din ceata cea de îngeri.
      Te-arată, duh, te-arată!
      Îți poruncesc venirea.
      Mai tare sunt ca tine,
      Căci sunt tăgăduirea!
(Din pământ țâșnesc limbi de foc, un curcubeu răsare deasupra unui nor negru, gros. Tunete înfricoșate.)

LUCIFER (Pășind înapoi.)
Tu cine ești, vedenie grozavă?
Căci spiritul pământului e blând.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
Cel ce era smerit sus între îngeri,
În cercul său, puternic e și mare.
Azi am venit, căci glasul unui duh
L-am ascultat, dar te vestesc să știi
Că vorba ta poruncă n-o să-mi fie.
A tulbura și-a porunci e alta!
Când îmi îmbrac eu chipul meu, tu piei,
Iar ăști doi viermi striviți cad la pământ.

LUCIFER
Dar spune-mi tu, primindu-te stăpân,
Cum te-a găsi pe tine omul, spune!

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
Voi fi-mpărțit în ape, nori și câmpuri,
În orice loc își va purta privirea
Cu gând înalt, cu sufletul cucernic.
(Dispare. Săltând ușor, nimfe vin să împrejmuie lunca și izvorul.)

EVA
Privește-aceste fețe de surori,
Cu drag le văd uitându-se la noi.
S-au dus de-acum urâtul și necazul,
Și fericire-asupră-ne coboară!
Cuvânt dau ele blând nădăjduirii
Si îndoielii sfaturi bune dau.

LUCIFER
Adevărat e gândul tău, femeie!
Când mintea voastră va dori povață
Rugați-vă acestor arătări?
Răspunsul lor la fel e cu-ntrebarea.
Privesc zâmbind spre inima curată
Și groază-s celui deznădăjduit.
În mii de forme-n drum vă vor petrece,
În mii de fețe și-or schimba vestmântul…
Vor fi mieroase umbre la-nțelepți
Si tinerelor inimi ideal…

ADAM
Eu nu pricep întreaga jucărie,
De ce lucește-n fața mea? De ce?
Cu un mister mai mult eu m-am ales.
A fost destul! Nu mă-nșela, Lucífer,
Arată-mi tot, să-ți văd făgăduința!

LUCIFER (Aparte.)
Amarnică ți-a fost odat’ știința,
Neștirea ta o vei cerși din nou…
(Tare) Răbdare! Clipa oricărei plăceri,
Cu brațul tău luptând tu ți-o câștigi…
La mulți să-nveți, cu multe înșelări,
Pân’ mintea ta va înțelege totul…

ADAM
Tu poți ușor vorbi despre răbdare,
Căci mintea ta străbate-o veșnicie,
Dar eu din pomul vieții n-am gustat,
Deci pripă cere traiul măsurat.

LUCIFER
Egală e măsura viețuirii
La viermi de-o zi, la cedrul secular,
Trăiește, crede, luptă și-apoi cade
Când e-mplinită munca de ziler!
Nu vremea trece: noi călătorim!
Un veac, o zi, măsura-i deopotrivă!
Și ținta ta, tu ai s-o vezi ajunsă,
Dar să nu crezi că-n trupul de țărână
Încătușat e rostul tău de om!
Nu vezi furnica, roiul de albine,
Năuci aleargă mii de muncitori
Ce-orbecăind grăbesc și cad și pier…
Dar neamul lor eternități trăi-va
Și într-un duh s-a zbate mai departe,
Cu repezi pași înaintând spre țintă…
Și haina ta de lut va cade astfel,
Dar primenit din nou te vei renaște.
Nevoie n-ai a-ncepe luptă nouă,
Căci de-ai greșit, ți-a ispăși copilul
Păcatele din nopți de tinerețe.
Ce vezi și simți și-nveți din lumea largă
Pe mii de ani cărările-ți îndrumă…

ADAM
Acesta-i glasul minții de moșneag.
Dar pieptu-mi tânăr alt dor ocrotește:
În viitor să-mi adâncesc privirea,
Să văd la ce mi-e truda și necazul…

EVA
Și eu să văd, eterna primenire
Nu-mi va răpi, nu-mi va fura din farmec?

LUCIFER
Să fie, deci! În văl vrăjit îmbrac
Întregul rost al celor viitoare,
În chip de vis cu jocuri și icoane…
Când veți vedea zădărnicia țintei,
Când grele munci vă vor opri în cale,
Ca-nfricoșați să nu fugiți din luptă,
Cu sufletul gonit de deznădejde,
O rază las asupra lumii voastre,
Citind din ea - un joc apare totul!…
O arătare… Dau speranța vouă!
(Între timp conduce pe Adam și Eva în colibioară, unde ei ațipesc.)

▲ Începutul paginii.