Tragedia Omului/Tabloul II - În paradis
(În paradis. La mijloc pomii cunoașterii și nemuririi. Adam și Eva; dobitoace de tot felul îi înconjoară cu blândețe și încredere. Pe poarta cerului deschisă străbat razele slavei divine și armonia lină a cetelor îngerești. Zi cu soare.)
EVA
A, - să trăiești… Ce dulce-i, ce frumos…
ADAM
Și să domnești asupra tuturor.
EVA
Să simți plutind cu tine ocrotirea
Și jertfa laudei tu s-aduci răsplată
Aceluia ce harul și-l revarsă.
ADAM
Simt rostul tău, femeie: - ascultarea.
Mi-e sete, Eva! Roadele din pom
Îmbietor privesc asupra noastră.
EVA
Eu rup un măr…
CUVÂNTUL DOMNULUI
Oprește-te, Adame!
Grădina ta e-ntreg, întreg pământul!
De alte duhuri stau împrejmuiți
Acești doi pomi! Ferește-te de ei!
De vei gusta, cu moarte vei muri.
Roșite-atârn’ ciorchinele de struguri,
Din umbra lor molatec te îndeamnă,
Când raze cad, din ceruri, arzătoare!
ADAM
Mă miră, dar porunca-i de aievea.
EVA
Dar ăști doi pomi de ce par mai frumoși,
De ce-s opriți?
ADAM
De ce-i albastră bolta
Și lunca verde? Împacă-te cu soarta.
Să ascultăm cuvântul, vino, Eva!
(Se așează într-un boschet.)
EVA
Așează-te la sânul meu, iubite!
(Vânt puternic, Lucifer apare din frunziș.)
ADAM
Ce glas aud, necunoscut, femeie,
Parc-un dușman a tăbărât…
EVA
Eu tremur,
Duiosul cânt din cer a amuțit.
ADAM
La sânul tău îl, mai aud, îmi pare…
EVA
Eu, când în cer va fi umbrită slava,
În ochii tăi o regăsesc, Adame.
De ce, dar, s-o mai caut în alt loc?
M-a întrupat dorința ta fierbinte,
Ca soarele puzderia de raze…
Vezi, soarele… Nevrând să fie singur,
În fața apei chipu-și împânzește,
Sărută dulce-obrazul de tovarăș,
Uitării dând că vede umbra moartă:
Din focul lui, văpaie pururi vie,
Și umbra moare când apune raza…
ADAM
Te-oprește, Eva, glasul tău mă mustră,
Cuvântul ce-i, când surdă e urechea?
Și raza ce-i, când undă nu-i s-o prindă,
Și ce-aș fi eu, de nu m-ar învia
Ca pe-un ecou făptura ta de floare,
Să mă renasc, spre-o lume mai curată,
Pe veci în tine eu să mai iubesc?
LUCIFER
De ce ascult dulcegăria asta?
Mă-ntorc, nu voi să par rușinea lumii.
Ca mintea rece, netedă, gândită,
Să pizmuiască-un creier de copil.
(O păsărică începe să ciripească pe-o ramură din apropiere.)
EVA
Ascult-un cântec… Înțelegi, Adame,
Un ciripit de dragoste?
ADAM
Izvorul
Îl ascultam cum murmură aproape
Și șoapta lui avea același rost…
EVA
Iubitul meu, ce armonie sfântă -
În mii de vorbe-același înțeles.
LUCIFER
Ce mai aștepți? Doar jurământ mă leagă
Că am să-i pierd, și stau la îndoială?
La muncă, deci, căci n-am să lupt zadarnic
Cu armele științei și măririi
În contra lor, ce au lăcaș al vieții,
Apărător al inimii-n obidă
Și ocrotire numai: simțământul.
La luptă, deci, câștigă îndrăzneala.
(Din nou vânt puternic: Lucifer apare în fața perechii îngrozite. Nimbul de slavă se intunecă. Lucifer râde.)
Ce vă mirați?
(Spre Eva, care a luat-o la fugă.)
Oprește-te, femeie!
O clipă stai, vreau ție să mă-nchin!
(Eva se oprește și încet prinde curaj.)
(Aparte.) Ăst chip din nou de mii de ori s-o naște!
(Tare.) Adam, te temi?
ADAM
De tine, nevoiașe?
LUCIFER (Aparte.)
Ce potrivit strămoș al omenirii!
(Tare.)
Fârtate, bun ajuns!
ADAM
Tu cine ești?
Cobori de sus, ori vii de jos la noi?
LUCIFER
E tot atât, tu zi precum îți place.
ADAM
Nici nu știam că oameni ar mai fi…
LUCIFER
Ehei, ehei… Tu multe nu știi încă
Și nu vei ști. Moșneagul cel cucernic,
De-aceea crezi că trupul din țărână
Ți l-a dospit, ca lumea să-mpărțiți?
Tu-l proslăvești; el ție-ți dă povață,
Poruncă-ți dă: te luptă, ori te teme,
Te-ndrumă el ca păcurarul oaia…
Ca să pricepi tu n-ai nevoie mare!
ADAM
Cum, nu pricep? Nu mintea-mi dă povață?
Nu simt eu doar din ceruri raza caldă,
A existenței bucurie dulce?
Și mila. Domnului din înălțime,
Ce pe pământ pe mine Domn m-a pus?
LUCIFER
Credința ta o poartă și-acel vierme
Ce-l vezi rozând în sâmburii de măr,
Și vulturul ce-o pasăre sfâșie!
Asupra lor prin ce tu te ridici?
Trăiește-n voi o palidă scânteie,
Ecoul surd al forțelor vânjoase:
Ca-n unda clară-a râului de munte,
O clipă doar lucind la fața apei,
Recade iar în matca mohorâtă…
Da, ochii tăi gândirea i-ar deschide,
Ce-n bietul cap pitită zgriburește;
Puterii tale reazim făurindu-i,
Ți-ar arăta și binele și răul,
Ca singur tu să-ți fii cârmaciul sorții;
Scăpându-te de jugul providenții…
Dar poate-așa, ca viermele-n gunoi,
Să te târăști în cercul tău neghiob,
Mai bine ți-e… Ușoară-i împăcarea,
Dar nobilă și grea e libertatea!
ADAM.
Spui lucruri mari, mă prinde amețeala.
EVA
Eu le admir, sunt nouă și frumoase.
LUCIFER
Dar ca ideea falnic să se-ntrupe,
Ți-e fără rost, nu ți-e de-ajuns știința,
Îți trebuie și haina nemuririi -
La ce ți-e traiul scurt și măsurat?
Vezi ăști doi pomi? Ei țin întreg misterul
Ce vă ascunde meșterul bătrân.
De guști, vei ști ca Dumnezeu, iar cellalt
Pe veci te ține-n vraja tinereții.
EVA
Vezi, ce tiran ne fu făptuitorul!
ADAM
Dar dacă minți?
(Zarea se luminează puțin.)
CORUL CERESC
Amar de tine, lume,
Tăgada-ncearcă!
CUVÂNTUL DOMNULUI
Omule, fii treaz!
ADAM
Ce glas aud?
LUCIFER
Prin vreascuri bate vântul!
Puteri ascunse,
M-ajutați!
De vreți pe om
Să-l câștigați!
(Val de vânt, zarea se întunecă.)
Vezi pomii mei?
ADAM
Dar cine ești? Răspunde!
Căci firea ta asemuită-i nouă!
LUCIFER
Privește-un șoim ce-n nori își taie cale,
Ori un sobol cu botul în țărână:
Pe amândoi alt orizont îi leagă!
Deci mintea ta nu poate să cuprindă
Al duhurilor minunat lăcaș,
Căci omul ți-e cea mai înaltă treaptă.
Și câinelui, un câine-i idealul
Și vede cinste-n prietenia lui.
Dar precum tu lui Dumnezeu îi ești,
Dându-i blestem sau binecuvântare,
Astfel privim asupra noastră noi,
Ai lumilor de spirite părtași.
ADAM
Și tu, cum zici, de-acolo vii la noi?
LUCIFER
Da, între tari eram cel mai puternic,
Vegheam la tronul Domnului de sus,
Și parte-aveam din slava lui!
ADAM
Atunci,
De ce n-ai stat în cerul de lumină
Și-ai coborât în lumea de noroi?
LUCIFER
Mi s-a urât c-un loc de-a doua mână,
Cu viața scrisă-n legile nătângi,
Și îngerii cu creier de copii
Ce veșnic lauda cunosc.
Vreau fierbere și vreau desțelenirea
Puterilor ce nasc o lume nouă,
În care-un suflet poate crește mare!
Mă va urma acela ce cutează!
ADAM
Dar Dumnezeu, eu cred, ne pedepsește
De nu-i urmăm cărarea rânduită!
EVA
De ce? De ce? Când calea ne-a croit-o
Și ne-a-ndrumat pornirile vieții,
Pedeapsa lui de ce să ne ajungă?
Doar n-o fi pus în preajma firii noastre
Negru păcat și-a răului ispită?
Sau dacă da, de ce ne-a aruncat
La marginea prăpastiei eterne
Cu cap năuc, păcătuirii pradă?
Ori dacă-n gând el a purtat păcatul
Ca viscolul de dup-o zi cu soare, -
De ce-ar greși acesta, când mugește,
Mai mult ca ziua care dă căldură?
LUCIFER
Iată,-apăru întâiul filozof!
Un lung șirag va mai veni, surată.
Tot acest gând gândind în mii de chipuri,
Mulți vor pieri în casa de nebuni,
Mulți s-or sfărma fără s-ajungă-n port…
Lăsați-vă de veșnica socoată -
În orice chip apar atâtea fețe,
Încât privind tu rostul tuturora
Știi mai puțin ca-n clipa cea dintâi;
Să hotărăști doar’ nici atunci n-ajungi.
E moartea faptei orice chibzuință!
EVA
Adam, eu… eu rup un măr…. Ce zici?
ADAM
Le-a blestemat!
(Lucifer râde.)
Dar totuși rupe tu,
Căci vreau ca Dânsul știutori să fim:
(Din pomul științei gustă mai întâi Eva, apoi Adam.)
EVA
Și tineri, tineri mai presus de toate!
LUCIFER
Grăbiți acum! E pomul nemuririi
Aici, aici…
(Îi trage spre celălalt pom, un cheruvim cu sabie de foc le aține calea.)
CHERUVIMUL
Mișeilor, în lături!
CUVÂNTUL DOMNULUI
Adame! tu credința mi-ai călcat,
Te las și eu să-ți vezi puterea singur!
EVA
Ne-am prăpădit!
LUCIFER
Ce? Deznădăjduiți?
ADAM
Nu, nicidecum, doar’ groaza deșteptării
E ce vezi tu! Deci să plecăm, femeie,
Străin, pustiu e locul ăst acum!
CORUL ÎNGERILOR
Muiați-vă de azi în lacrimi cântul,
A-nvins minciuna, s-a pierdut pământul!
| ▲ Începutul paginii. |