La harpă

 

I

Precum în gol un sunet nu dă nici o vibrare,
Astfel și de pe harpă zburând a mea cântare
Nu poate-n acest secol să afle un ecou;
Dar tu, de tainici versuri, o! harpă dezmierdată,
Urmează-ți al tău cântec, căci dânsul în veci cată
A fi pentru alți secoli melodios și nou!

II

Șoptească vântu-n frunze c-ajunge pentru tine,
Agațe-se iedera de ziduri în ruine,
Murmure valul mării c-un zgomotos tumult,
Sau tremure pe crinuri mărgăritari de rouă
Și trestia plăpândă mlădie-se în două,...
Tovarășă iubită, ce trebuie mai mult?

III

A dimineții rază cu florile-i de aur
Nu prețuiește oare mai mult ca un tezaur?
Și vântul cel de seară cu freamătul său lin
Nu este armonia din cornul nemuririi,
Ce vine să vibreze ca vocea fericirii
Oprind pe buze-un geamăt și-n suflet un suspin?

IV

A! Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite,
De epoce perverse, de suflete-njosite,
De secolii în cari ne naștem și trăim!
Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină,
Cu sufletele suntem în raze și lumină
Și ne începem viața atuncea când murim!

V

Să fie pe cer soare, ori trăsnet și furtună,
Și-n ziua cea mai sumbră și-n noaptea fără lună
Alunecă pe harpe suflări dumnezeiești,
Tresare-n valuri marea și vântul le îngână
Și scuturând de pe-aripi a traiului țărână
Călcăm peste oricare necazuri pământești.

VI

Ați auzit vreodată șoptind printre ruine
Acele voci multiple ce nasc de taină pline
Ciocnindu-se de bolta arcadelor sonori,
Aci tihnite-ntocmai ca unda liniștită,
Ș-aci răzbumbătoare ca marea înăsprită
Izbindu-se-n mânie, cu creștetul, de nori?

VII

C-acele voci multiple sunt coarde inspirate
Ce fac ca să tresară la tonuri cadențate
Chiar firele de iarbă din văile adânci!...
Accente, cari noaptea, trecând ca o suflare
Produc acel lung freamăt vuind din depărtare
Prin scorburile sumbre căscate printre stânci!

VIII

O! Sunete sublime, pătrundeți pân' la mine,
Șoptiți-mi fericirea din zilele senine,
Să renflorească încă junețea-mi apunând;...
Și azi sunt flori pe ramuri și-n ceruri mai e soare,
Cascade-armonioase și dulci privighetoare
Și tei care se scutur-în vânturi tremurând!

IX

Și astăzi mai sunt fluturi cu aripi luminoase
Scăldate-n praf de aur și-n pietre prețioase,
Ce dau ocol luminii din lampe de cristal;
Și astăzi cerul varsă pe frunzele pălite
Dulci picături de rouă în soare poleite
Când ziua își deșiră colanu-i de opal!

X

Văzut-ați către seară o tainică fântână
Atuncea pe când ziua cu noaptea se îngână,
Pe când, molatic, doarme pârâu-ntr-al său val,
Încât de-abia se-aude un lin susur de apă
Și zgomotul ce naște din picături ce scapă
Întocmai ca atâtea mărgele care cad?

XI

Asemenea și viața, trecând se scurge-ntruna,
Și zilele frumoase cad una câte una
Într-al eternității abis nețărmurit;
Colanul poeziei tot astfel se deșiră,
Poetul naște, cântă, iubește, se inspiră,
Și harpa coronează mormântu-i înnegrit!

XII

Răsună a mea harpă să zbor în alte sfere,
Să las departe-n urmă plăcerile-efemere,
Să mă ridic deasupra acelor nori de-atlaz,
Să merg până-n eterul cu lacrime din stele,
Și să-ntâlnesc în cale-mi cometele rebele,
Iar raze purpuroase să-mi puie pe obraz!

XIII

Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, — eu aș străbate
Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
Aș înhăma la caru-mi planetele pe rând,
Mi-aș râde și de oameni și de dumnezeire,
Aș fi mai rău ca Iadul, mai bun ca o zâmbire,
Ș-aș face-o lume nouă din tainicul meu gând!

Poezii (1882), de Alexandru Macedonski

Ocnele - Formele - Noaptea de aprilie - Accente intime - Poeții - Noaptea de septembrie (La muză) - Noaptea de iunie - Vioristul - Hinov - Calul arabului - Templul bogăției - La suflet - Lupta și toate sunetele ei - Destinul - La harpă - Focul sacru... - Tinerețea - Odă la condeiul meu - Filozofia morții - Albaspina - Reîntoarcerea - Răspuns la câțiva critici