Wikisource

Nebunul

←
Nebunul
de George Topîrceanu
→
12857NebunulGeorge Topîrceanu


Am îndrăgit, fără nădejde,
Pe zâna moartă — Fericirea.
Să nu vă bateți joc de mine,
Sunt om — ca voi — în toată firea...

Și-o văd, în fiecare noapte,
Mireasa tânără cum vine;
Ca o vedenie ușoară
Încet s-apropie de mine.

Din creștet, vălul alb, subțire
De-a pururi fața i-o ascunde.
Prin străvezimea lui, se vede
Zăpada formelor rotunde.

În părul lung și negru poartă
Uscate flori de lămâiță...
— Ființă-aievea ori părere,
Eu te iubesc de mult, zeiță!

Dar ochii tăi, ascunși vederii
Nu vor, cu dulcea lor otravă,
Să-mi vindece durerea-nfiptă
Adânc, în inima bolnavă.

O, vino, vino mai aproape,
Aruncă vălul de pe față!
Să simt fiorul sărutării,
Să te cuprind odată-n brațe!...

— De la-nceput ți-am fost ursită,
Dar o putere ne desparte
Și ne-a menit să fim, iubite,
În veci aproape și departe.

Pierdut ești pentru totdeauna,
De-mi ceri să-ți dau o sărutare,
Că, dacă mă cuprinzi în brațe,
Ca fumul, trupul meu dispare.

E vai de cel ce-n viața asta,
În suflet, taina mea o poartă.
Când toți vor crede că sunt vie,
El singur știe că sunt moartă!...

.....................

Plutind, pornește pe alee,
S-ascunde-n umbră de palate
Și stă, o clipă, lângă banca
Unei perechi înamorate...

În cimitir acuma intră,
O văd cum trece înainte:
O arătare luminoasă
Pășind încet peste morminte.

Și-n colț m-așteaptă lâng-o groapă:
E amăgirea cea din urmă...
Cu brațele întinse dornic,
Alerg... Puterea mi se curmă...

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Nebunul&oldid=68637”