Clejanii
Cinci columni de flăcări coperite-n fum,
Din cinci părți de lume peste țări detun.
Turcii și tătarii cad amar pe țară
Ca turbate râuri după ploi de vară.
Sunetele d-arme, tropote de cai,
Uruiri de care trec în jos pe plai.
Strigăte de fală, plângeri de durere,
De la cel ce-nvinge, de la cel ce piere,
Peste fața țării repede cobor,
Dintr-un munte într-altul leșină și mor.
Unde calcă turcii tot s-atristă foarte,
Totul ia culoarea de mormânt, de moarte.
Pe bărbați înțeapă... Junele fecioare
Cu-anii lor cei fragezi pierd a lor onoare.
Mumele cu corpul coper pruncii lor
Și-n această luptă cu durere mor.
Radu cheamă capii ș-astfel le vorbește
— „Mehmet-bei c-oștire țara ne robește,
Dar cât al meu sânge nu va putrezi,
Fruntea-mi în sclavie nu voi umili.
Lanțu-ncinge corpul când inima cade,
Când nu mai roșește ca să se degrade!
Cel ce poartă jugul e de lanțuri demn
Al oricărei crime lanțul e un semn.
Dar a noastră țară pe viitorime
N-are să roșească d-a noastră rușine.
Cel ce geme-n lanțuri, martor Dumnezeu!
Nu-i din fiii țării, nu-i din neamul meu!"
Căpitanii jură cu solemnitate
Viața lor să deie pentru libertate.
Cetele române se re-mbărbătesc,
Cu-arme și tărie pe străini trăsnesc.
Sângele se varsă... C-orice lovitură
Naște-un val de sânge ce pe sânge cură,
Albele turbane pică, se desfac...
Pe pământ, în rânduri, musulmanii zac.
Sunetul trompetei nu le dă mișcare.
Caii fără frâne-i calcă sub picioare;
Câți se pun să fugă nu scap de mormânt,
Fug ca nori de ploaie fulgerați de vânt,
Strălucitul soare scutură de ceață
Pletele-i lungi d-aur, luminoasa-i față,
Cum flăcăul tânăr scutură ușor
Părul lui cel galben și râurător.