Flăcări potolite
E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal țin,
Și-i cale până-n sat!
El e flămând și e-nsetat
Și-i slab, că e bătrân.
Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârșit stătea acum.
Pe-același drum de soare plin,
Veneau doi inși; îngârbobit
Un moș cu umblet lin,
Și-o copilită. S-au oprit
Sub tei, lângă străin.
Și-au dat binețe și-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,și-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
Și sta și se gândea.
Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind așa pe deal, răzleț:
—„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeț."
— „Când ești voinic, ți-e dealu-ntins
Ca șesul ici... dar pentru noi
E drum cu dinadins."
Și-au stat tăcuți, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.
Și iarăși a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat și rar,
Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci...dar sânt
Amar de ani, amar!
Știam și oameni..." El și-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
—„Ședea pe vale-n sus
Ion al Anei... cicä rus
Din moși; l-or fi-ngropat?"
— „Ion al Anei... L-ai știut
E mort de-un veac! Și bun creștin,
Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin."
—„Era bogat?" — „Era. și-a fost
Cuminte om ; dar nu știu cum,
Așa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ți-e post,
Și masa când ți-e-n drum.
Nevasta i-a murit; Și-apoi
I-a ars și casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, și-n nevoi
Că-n urmă-a-nnebunit."
—„Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu
Și-al altora, e zvon prin sat ;
Dar știe Dumnezeu!
Din multe toate, — zic și eu,
Dar, urma, din băiat."
— „Era mișel?" — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
Să-și bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Și-i dus de-atunci, fugit."
—„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?"
— „O fată... vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun... ei!... și ce-a făcut
Destul de rău a fost.
De frica ocnei s-a răznit,
Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu!
Așa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu."
Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
Sta piatră și tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.
—„Nepoată ți-e?" Și-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Și-i tânără, și-i greu!
Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îți faci dușmani,
C-atâta minte au!"
E gata moșul de plecat,
Și spre străin întors apoi:
—„Ți-e drumu-ndelungat,
Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi..."
—„Că n-am... dar uite, nu e vânt
Și-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îți mulțumesc!" — „Păi, Dormnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!"
El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiți,
Rămase gânditor
Și frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniți.
Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, și-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri șovăi
Și-n urma a căzut.
Târziu detot s-a ridicat,
Și ochii-i se facură grei
Ca celuî îmbătat —
Și spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.
Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuțit de-oțel,
Și, dus așa de-un gând,
Strângea cuțitu-n pumn, câtând
Cu-atâta drag la el!
Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuțit:
Era pentr-un dușman menit —
Ce dulce gând era!
Și-acum... acum e de prisos!
Și-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuțitul a căzut!
Tovarăș, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viața lui!
Și-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!
Bătrânul s-a nălțat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieți ochii, slabi și numai doi
Puține zări cuprind!
Cărarea asta, o știa,
Și colo stânca de-adäpost
Pe ploaie-n vremea grea
Și parc-același vânt bătea,
Și toate cum au fost!
E sat dincolo — drum umblat
Și dealul mic, ușor să-l sui —
Aici l-a legănat
Măicuța lui, și-aici în sat
Sunt morți părinții lui!
Măcar din deal, așa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Și-atunci erau flăcăi!
Dar nu... în sat el ce-ar căta!
El știe tot ce-ar mai fi vrut
Să știe-n viața sa
Sunt morți ai lui! El — un pierdut
Mai bine-i poate-așa!
Și parcä neștiind nicicum,
Prin iarba el și-a pipăit
Toiagul său acum,
Și-apoi porni... pe-același drum
Pe carele-a venit!
Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau țipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.
Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi și bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!
- Din viață: Mama - Lupta vieții - Ștefăniță-Vodă - Sub patrafir - Scara - Bradul - Unul ca o sută - Noi vrem pământ! - Hafis - Voichița lui Ștefan - Doina - Minciuna creștinilor - Seara - La paști - În miezul verii - Iarna pe uliță - Ispita - Dragoste învrăjbită - Prutul - Decebal cătră popor - Roata morii - Un cântec barbar - Flăcări potolite - Vântoasele - Din adâncimi - Cântec (A venit un lup din crâng)
- Din poveste: Legenda rândunelei - Ideal - O noapte pe Caraiman - Muntele Rătezat - În șanțuri - În muzeu - Tricolorul - Colindătorii - Cetatea Neamțului - Concertul primăverii - Șarpele-n inimă - Bordei sărac - Voci din public - Prin Mehadia