3279SearaGeorge Coșbuc


Ai durat prin aer punte
Din fâșii de foc: te-ai dus
Tot mai sus și tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Și-ți întorci senina frunte
   Spre apus.

Roșii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subțiri,
Lungi și fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porți, strălucitori de rouă,
   Trandafiri.

Ochii-i ții la soare țintă,
Și cu ochii tu-l desmierzi:
E flăcău și-acum îl pierzi,
Și ți-e drag, și stai ca frântă ...
El s-a dus, și jalnic cântă
   Codrii verzi.

Umed aer te-mpresoară
Și-n durerea ta atunci
Rupi cununa și-o arunci:
Roșii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
   Jos prin lunci.

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Și pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Și-o să plângă toată firea
   Până-n zori.

Te-a cuprins necaz deodată
Și din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ți răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
   Că tu plângi!

De pe turn - ce-i el de vină? -
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint și ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
   Ni-i lași goi.

Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Și pe ușa dragii mele
   Pui zăvor.

Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simți venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Și-atunci pletele-ți, deodată
   Se desprind.

Peste brațele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ți se varsă-n unde
Și din creștet el te-ascunde
   Până jos.

Cu mișcări nespus de line
Tu te nalți apoi spre cer;
Văi și lunci și toate pier -
Neagră-n urmă-ți Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
   De mister.