Proscrisul
de Dimitrie Bolintineanu


O, văi încântătoare, dumbravă înverzită,
Ce-ați desfătat adesea copilăria mea,
Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită,
O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către voi adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.

O frunză dezlipită de ramura sa verde
Îngălbenește-ndată, nu poate exista
Asemenea proscrisul ce patria își pierde,
Pe aripile morții înclină fruntea sa.

Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață,
Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc,
Și-aicea valea are cascade și verdeață;
Dar țara e străină, nu pot să le privesc.

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge
Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,
Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;
Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor!

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare,
Pe frate cu căldură la sânul său strângând;
Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,
Eu nu aveam pe nimeni și am trecut plângând.

Așa o păsărică pe calea sa pierdută
Tot zboară înainte neîncetat cântând,
Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută,
Nici floare ce-i e dragă să-și puie capul blând.

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce,
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către ea adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.