Deschide meniul principal

Șarla și ciobanii

Șarla și ciobanii
de Ion Luca Caragiale


(Poveste)
Acum vro șeapte sau opt ani,
Niște ciobani
Căutau să pripășească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. - Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Ființe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânșii vorba, c-apoi să te mai ții
Sute și mii
De cugetări înalte și reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveți cuvinte de pietate
Pentru miei...
Sau oi... dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultați povestea cu ciobanii; ori...
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi și late,
Și despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Și, la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori...
Dar... să lăsăm acestea,
Și povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noștri, așadară,
Plecară
Dulăul să-și găsească.
Umblară cât umblară
Și detere-n sfârșit
D-o javră jigărită,
De foame leșinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Își puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe și-ncepu
Să se tăvălească,
Să se lingușească,
Să chelălăiască,
Ca toți câinii nemțești
Când, leșinați de foame, doresc să-i miluiești.
Li se făcură milă de șarlă: o chemară,
Șarla-i urmă,
Și-astfel cu toți plecară.
O duseră la stână și șarl-aci jură
Pe lege. - Cum se poate?
Dar șarlele n-au lege, ș-arfi de necrezut,
Veți zice; fugi d-acolo! -Știu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Șarla jură pe lege, onoare, conștiință,
Nu râdeți de,... să fie un câine de credință.