Deschide meniul principal
Moartea protestantului
de Ion Luca Caragiale
Baladă


Cunigunda e geloasă:
Eginhardt întârziază –
Iată-a dimineței rază...
Ce senină și frumoasă!

Un cal roib în vale paște,
Este calul favorit,
Deșelat și obosit –
Ce idee neagră naște!?

Cunigunda e femeie –
Ah! ce gând îngrozitor!...
Vrun catolic?... Un omor?...
Un duel?... A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte,
Dusă de-un funebru gând
Și pe Dumnezeu rugând:
„Doamne sfinte! Doamne drepte!”

Din donjon până-n devale
E o cale-atât de lungă!...
Când, sărmana! O s-ajungă
Ținta pasurilor sale?

A sosit acum la poartă:
„Hai! deschide! nu mă ține!”
Poarta scârțâie-n țâțâne –
A ieșit... A! crudă soartă!

Iată calul...Unde-i dânsul? ...
E lungit mai la o parte:
Moartea! moartea îi desparte...
Și, gândind, o umflă plânsul.

„Eginhardt al meu! viteze!
Dacă tu ești mort – vorbește!
Inima mi se topește...
Poate-a ta să mă trădeze?”

Plânge Cunigunda vașnic
Și-l mângâie pe viteaz
Și-l sărută pe obraz,
Când, deodată, strigă strașnic

Eginhardt cel elegant:
„Noch a’ Krieg’l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
...Luther!!... Ich bin protestant!”